Două supravieţuitoare ale Holocaustului, care au fost decorate de preşedintele Klaus Iohannis, au rememorat la Palatul Cotroceni ororile trăite în lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau, în 1944, unde părinţii şi fraţii lor şi-au pierdut viaţa.

”Ni s-a spus: Sunteţi aici în lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. Să nu uitaţi. Aţi intrat pe poartă, dar veţi ieşi pe coş”

Gabriela Bone are 87 de ani. Avea 14 ani când a ajuns în lagărul de concentrare de la Auschwitz- Birkenau, împreună cu toată familia: părinţii, sora şi doi fraţi. Doar ea şi sora ei au supravieţuit ororilor din lagăr. Acum spune că se bucură de copii, de nepoţica sa, care a terminat facultatea. O întrebăm dacă s-a gândit vreun moment, în acei ani de suferinţă, în lagăr, că nu va supravieţui. ”Nu!”, răspunde imediat. ”Am spus că, dacă toată lumea moare, eu o să trăiesc, ca să pot să povestesc. De aceea sunt aici”. A rememorat ocuparea Ardealului de către trupele horthyste, în 1940, şi legile care erau date împotriva evreilor: nu aveau voie, de la 7 seara, să iasă pe stradă și nu puteau intra în prăvălii, să cumpere mâncare, pentru că pe geam scria: ”Nu servim evrei”.

A povestit cum au fost urcaţi în vagoanele cu care erau transportate animalele, zeci de persoane într-un vagon, unde într-un colţ se aflau două căldări, una pe post de WC şi alta cu apa pentru băut. ”La un moment dat am fost anunţaţi că vom pleca. Nu ştiam unde. Un soldat ne-a spus: Veţi vedea, poate nici nu veţi mai veni înapoi de acolo”, povestește Gabriela Bone. Acesta a fost momentul în care, la 14 ani, intra pe poarta lagărului de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, în 1944. ”Când am intrat în lagăr, mama mea a văzut un turn lung, de cărămidă, şi o sobă, unde se ardea ceva. Mama ne-a spus: Uite ce sobă e aici, înseamnă că noi vom munci aici şi vom trăi aici până trece războiul”, povesteşte Gabriela. Îi vin în minte cuvintele celei care i-a preluat la intrarea în lagăr. ”Sunteţi aici în lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. Să nu uitaţi. Aţi intrat pe poartă, dar veţi ieşi pe coş. De aici nu veţi ieşi vreodată”. Spune că atunci nu a înţeles acele cuvinte și mai ales de ce spunea acea femeie că nu vor ieşi pe poartă. Amintirile zilelor petrecute în lagăr sunt la fel de vii. Locuiau pe pământ. La 5 dimineaţa era apelul, toată lumea se încolona şi era numărată. Aşa se întâmpla în fiecare dimineaţă şi după-amiază şi apoi şi seara. Mâncarea era într-o oală, pentru cinci persoane dintr-un rând. Fiecare sorbea câte o gură, până se termina. După trei luni la Auschwitz, Gabriela Bone povesteşte că a venit un ordin să se meargă în lagărul de la Bergen-Belsen, de unde nimeni nu mai se întorcea, de exterminare. ”Acolo, am avut un mare noroc. Era fabrica Siemens, din Germania, şi patronul a văzut în ce hal arătam şi, din 300 de prizonieri, pe 200 i-a luat la el la muncă”, spune ea, mărturisind că aceasta a fost salvarea sa. A ieşit din lagăr în 1945. Avea 15 kilograme şi era bolnavă de tifos.

„Când defilai în faţa doctorului Mengele, nu ştiai dacă selectarea e pentru crematoriu sau pentru muncă”

O altă supravieţuitoare a ororilor Holocaustului este Viora Braun. Acum are 88 de ani şi avea 17 ani când a fost dusă în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Povesteşte că este din Marghita, o localitate aflată la 60 km de Oradea. A fost luată împreună cu familia ei, în 1944, şi dusă de la Marghita la Oradea, în ghetou. Îşi aminteşte că, pentru cei care veneau din provincie, ghetoul era un depozit de cherestea şi o fabrică de cărămidă. Aici au stat 3 săptămâni, iar în 25 mai au fost îmbarcaţi în vagoane, în călătoria către lagărul de concentrare. ”Erau câte 80 de persoane într-un vagon. A fost şi o naştere în tren şi a trebuit să meargă mai departe”, spune ea. În 29 mai 1944 a ajuns la Auschwitz. ”Nu numai durerea fizică a fost la noi, ci şi durerea psihică. Gândiţi-vă că eram tinere şi ne-au dus la baie, la duş, dezbrăcate, soldaţii nemţi, şi ne-au tuns de păr, pe tot corpul. Durerea era sufletească, pentru noi”, povesteşte vizibil emoţionată Viora Braun. Dar cea mai puternică amintire este cea a doctorului Mengele (Josef Mengele), cel care printr-un simplu gest al mâinii decidea cine ajunge în camerele de gazare şi cine rămâne în viaţă, să muncească. ”El a făcut selectările, niciodată nu ştiai că selectarea e pentru crematoriu sau pentru muncă, a trebuit să defilăm, dezbrăcaţi, cu mâinile ridicate, în faţa lui. Când am ajuns în faţa lui, eram foarte slăbită, după o boală. M-a întrebat câţi ani am şi i-am spus: 18 ani. Şi mă uitam să văd ce gest va face din mână”, spune ea.

”Aceia cărora doctorul Mengele nu le-a făcut semn să treacă au rămas în barăci şi de aceia nu s-a mai ştiut nimic, niciodată”, povestește, cu glas stins, Viora Braun.