„Am făcut ceea ce trebuia să fac!“ Aşa îşi începe povestea Raluca Petrea, şefa de promoţie din 2012 a Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“ (ANMB), cu toate că recunoaşte că drumul spre Libia a fost unul uneltit de soartă. „Eram în anul trei la Academie şi făceam practică ca şi cadet la bordul unui RO-RO care făcea curse regulate între Bari (Italia) şi Durres (Albania). Eram plecată de trei luni când, într-o dimineaţă, doi colegi mi-au spus că au auzit ceva zvonuri că o să plecăm în Libia. Am luat-o ca pe o glumă, dar apoi căpitanul ne-a spus că nu mai avem voie să părăsim nava, iar în acea seară chiar am plecat spre Libia. Ştiam că este conflict acolo, pentru că vorbeam des cu mama mea şi îmi povestea ce se spunea la televizor. Adevărul însă l-am aflat abia când am ajuns acolo. Era începutul lui aprilie 2011. Trebuia să ajungem în portul Misrata, iar când am intrat în apele teritoriale ale Libiei am fost întâmpinaţi de o navă NATO. 20 de militari au urcat la bord şi ne-au percheziţionat cabinele şi pe noi“, povesteşte Raluca Petrea.

ORDINE ÎN HAOS Misiunea la care a participat constănţeanca era de a salva refugiaţii egipteni aflaţi pe teritoriul libian, nava pe care se afla fiind închiriată de o firmă în acest scop. „În Misrata am ajuns pe timpul serii. Am vrut să ambarcăm pasageri, dar erau prea multe persoane care se adunaseră pe ţărm, erau aproape 5.000 de oameni care vroiau să urce la bord. Noi nu aveam mercenari sau militari la bord, care să păstreze ordinea şi să ne protejeze, ci doar doi reprezentanţi ai firmei care închiriase nava noastră şi care ţineau legătura cu rebelii. Le-am spus celor doi că nu avem cum să luăm atâţia refugiaţi la bord şi ne-am hotărât să ne retragem. A fost o situaţie destul de tensionată, reprezentanţii firmei au început să se certe, dar au înţeles că era periculos atât pentru pasageri cât şi pentru noi. Aşa că am ieşit în larg, unde am stat pe timpul nopţii. Am rămas uimită de modul în care se poate manifesta disperarea: cele câteva mii de bărbaţi de pe ţărm, fără să fie organizaţi de cineva, aşteptau în rând, câte trei, să fie salvaţi. A doua zi ne-am întors, la altă dană din Misrata, şi am început ambarcarea unor alte grupuri de refugiaţi. În momentul în care urcau la bord, căpitanul, care era egiptean, verifica actele pentru că trebuia să fie doar cetăţeni egipteni, însă totul se făcea în fugă. Aşa au mai scăpat şi câteva familii din Libia“, a adăugat Raluca. Pericolul misiunii era unul foarte mare atât din cauza bombardamentelor dar şi pentru că nava nu avea mercenari sau militari NATO la bord. „Ni s-a spus că o să avem şi suport NATO, că o să fie o navă şi un elicopter cu noi, dar, spre surprinderea noastră, ele au rămas în apele internaţionale, la graniţa cu apele teritoriale ale Libiei. Practic, noi eram singuri, pe cont propriu“, spune Raluca.

VIEŢI DISTRUSE „În total am făcut patru drumuri, două către Alexandria, Egipt, unul tot în Libia, Misrata-Benghazi, şi unul în Tunisia. Erau famili întregi, dar şi copii singuri pentru că părinţii lor fuseseră ucişi. Era un copil de 12 ani care ne-a povesit că tatăl lui a fost împuşcat pe stradă de armata lui Muammar Gaddafi. Avea pe telefon şi un filmuleţ în care se vedea cum soldaţii mergeau cu o maşină pe stradă şi trăgeau în tot ce mişcă, chiar dacă erau copii sau femei. Eu nu am putut să mă uit. Cu toate că au trecut prin clipe inimaginabile, ei sunt nişte oameni extraordinari. Noi chiar ne gândeam, la primul drum, că o să avem mult de muncă după debarcarea lor dar, cu câteva ore înainte să ajungem în Alexandria, au cerut saci de gunoi, găleţi cu apă, săpun şi aspiratoare şi au făcut curăţenie generală. Din ce ne-au spus, am aflat că în tabăra de refugiaţi primeau puţină apă, cam la trei zile, iar mâncarea era şi mai puţină. Mai erau ajutaţi de rebeli care le mai aduceau când puteau de mâncare. Cel mai impresionant moment a fost când am luat la bord peste 120 de răniţi grav pe care i-am dus în Tunisia. Noi aveam două baruri la puntea şapte şi am scos toate scaunele, am pus saltele şi am făcut paturi de spital. Ca să ajungem în cabinele noastre, trebuia să trecem printre saltelele cu răniţi. Atunci am văzut un tată care nu reuşea să îşi liniştească copilul orbit de o explozie. Tremura tot şi plângea. Medicul ne-a zis că micuţul urma să îşi recupereze vederea treptat. A fost groaznic“, îşi aminteşte Raluca Petrea.

NĂSCUT ÎN DRUM SPRE LIBERTATE „În al treilea transport, în drum spre o zonă mai liniştită din Libia, portul Benghazi, am avut cele mai multe persoane la bord, aproape 1.800. Noi calculam numărul pasagerilor în funcţie de numărul de farfurii de mâncare pe care le dădeam. Pe drum, reprezentantul firmei a venit la noi şi ne-a spus că este o femeie însărcinată la bord. Ştiam că dacă va naşte bărbaţii nu au voie să o vadă, aşa că am zis că dacă se întâmplă ceva să mă anunţe. Nu au trecut mai mult de 20 de minute că a venit la mine un marinar egiptean şi mi-a zis să urc repede că naşte femeia. Iniţial am zis că glumeşte. Când am intrat, în cabină erau cinci copii pe un pat. Am ieşit şi l-am întrebat dacă îşi bate joc de mine şi mă pune să intru peste oameni în cabine. Marinarul mi-a zis să intru în baie. Am deschis uşa de la baie şi am văzut foarte mult sânge pe jos. M-am speriat şi am ieşit. Până la urmă, încurajată de marinar, mi-am luat inima în dinţi şi am intrat. Femeia deja născuse şi era cu copilul în braţe, iar în timp ce o ajutam a venit şi un doctor. El a tăiat cordonul, iar eu l-am legat, iar apoi am spălat copilul şi l-am înfăşat. A fost pentru prima dată când am văzut un copil atât de mic“, îşi aduce aminte şefa de promoţie a ANMB despre singurul moment care a făcut-o să zâmbească în cele câteva săptămâni petrecute în Libia. Raluca mărturiseşte că a realizat prin ce a trecut abia după ce a plecat din Libia, în drum spre Italia, în timp ce vorbea la telefon cu sora şi părinţii ei. Dar nici drumul spre Italia nu s-a dovedit a fi unul lipsit de peripeţii. „Eram în drum spre Malta, în prima zi de Paşte. După ce am luat masa, am mai rămas puţin în restaurant. Nu a trecut mult şi a pornit alarma generală, căpitanul anunţându-ne că avem incendiu la sala maşini. Ştiam de la şcoală că dacă izbucneşte un incendiu acolo, sunt şanse foarte mari să abandonezi nava. Mi-am avertizat colegele şi le-am spus să se îmbrace bine, că s-ar putea să plecăm cu bărcile de salvare. Din fericire, cei care erau în sala maşini au reuşit să stingă repede flăcările. Am avut noroc atunci!“, a mai spus Raluca Petrea.