Este suficient ca un spectacol care îl are drept „cap de afiş” pe Horaţiu Mălăele să aibă succes, dar când acestuia i se alătură un partener pe măsură, Nicolae Urs, cu o forţă expresivă imensă, publicul rămâne mut de uimire şi satisfacţie. Textul de zile mari al lui Anton Pavlovici Cehov, „Măscăriciul”, reprezintă cântecul de lebădă al oricărui profesionist al scenei, a cărui viaţă se confundă cu arta. Un număr mare de iubitori ai artei dramatice, printre care şi mulţi tineri, au primit aşa cum se cuvine „Măscăriciul” cehovian, un spectacol tonic, plin de culoare, în care viaţa, cu aduceri aminte senine şi dezamăgiri personale, este trăită cu pasiune. Evenimentul s-a desfăşurat marţi seară, la Casa de Cultură a Sindicatelor.

Prezent în faţa sălii de teatru, „o groapă” evanescentă unde spectatorii „curg şi se duc”, la fel ca apa unui izvor, Vasili Vasilici Svetlovidov (Horaţiu Mălăele), după un spectacol de succes, aniversează patru decenii de teatru chiar în templul artei. „Singur ca vântul în stepă”, fără familie, actorul îşi spune povestea singurului suflet dispus să îl asculte şi să-i ţină isonul, în compania unui pahar cu votcă, sufleurul teatrului, Nikita Ivanici (Nicolae Urs). Actorul, ca individ angrenat în sistemul social, nu este un model, personajul interpretat de Mălăele având un viciu - alcoolul, dar şi veşnica nemulţumire.

Replicile pe care şi le dau cei doi protagonişti creează un fluid invizibil, dar incandescent, care vrăjeşte publicul, lăsându-l mut de uimire. Meritul piesei - pe lângă textul lui Cehov şi punerea în scenă deosebită - este acela de a ţine cu sufletul la gură spectatorul, care reacţionează pozitiv şi dezinvolt la schimbul savuros de replici. Însă, în spatele cuvintelor se ascunde un tragism nebănuit: artistul îşi joacă pe scenă propria viaţă. Chiar şi la apusul carierei, după patruzeci de ani dedicaţi artei dramatice, într-un orăşel de provincie, actorul Vasili Vasilici găseşte puterea de a râde şi de a face haz de necaz.

În succesiunea de scene care ţin cu sufletul la gură spectatorul şi stârnesc hohote de râs spontane, memorabilă este cea în care artistul dă lecţii de actorie sufleurului. Piesa pune sub lumina reflectoarelor „drumul spinos al artistului”, de la cuvânt la replica desăvârşită. „Potriveşte cuvântul după gest şi gestul după cuvânt, cu măsură”, spune actorul, pentru că, în caz contrar, riscul e prea mare: prostul va râde, iar cel deştept va fi dezamăgit. Actorul nu face rabat de la calitate, Vasili Vasilici care l-a jucat pe Hamlet doreşte ca arta să fie respectată de generaţiile viitoare: „Tinerii joacă cu capul, iar actorii joacă cu trupul, cu tot sufletul”. Dispus să recite şi nu „să sufle” un text, Nikita Ivanici se lasă pe mâinile maestrului.

O altă scenă care s-a fixat pe retina spectatorilor, ocupând un loc important în memoria afectivă, este cea a pseudo-ospăţului de proporţii pantagruelice. Cu o mare forţă de sugestie, ospăţul la care actorul şi-a invitat sufleurul a aţâţat pofta de a-şi delecta papilele gustative chiar şi celui mai sătul dintre spectatori. Alături de Mălăele şi Nicolae Urs, publicul s-a simţit în largul lui, a aplaudat la scenă deschisă, a privit în culisele vieţii de actor şi s-a întristat. Şi a râs, pentru că râsul este apanajul omului inteligent sau după cum zicea Nicolae Urs, în loc de prolog: „Starea naturală a omului este să fie caraghios”.

La final, publicul s-a ridicat instantaneu în picioare, pentru a răsplăti, prin aplauzele îndelungi, regalul actoricesc. Mălăele le-a propus celor prezenţi un joc cu obiecte de recuzită, care au luat drumul publicului.

Actorul Horaţiu Mălăele lucrează, în prezent, la un nou spectacol, „S-a sfârşit cum a început”, de Sean O\'Casey, dar şi la „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, după Eugene Labiche, în regia lui Silviu Purcărete. Piesele vor putea fi văzute şi la Constanţa, la iniţiativa directorului Casei de Cultură, Gheorghe Ungureanu.