M-am bucurat când am auzit că în urbea de la malul mării se montează un Tennessee Williams. Ultima "Menajerie de sticlă" am văzut-o la Bucureşti, la Teatrul Naţional, în regia Cătălinei Buzoianu. Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă aşteptam la un spectacol ca acela... Dar ce ne-a întâmpinat pe scena Teatrului de Stat din Constanţa, sâmbătă seara, a depăşit orice aşteptări...

T. Williams este un autor instalat în spaţiul generos al expresionismului, combinând, în piesele sale, efecte cinematografice şi efecte teatrale, fiind unul dintre puţinii care păstrează şi obiceiul, atât de necesar, al didascaliilor (indicaţii date de autor actorilor şi\sau regizorului - n.r.). "Menajeria de sticlă" este microcosmosul artificial creat de autor, cu o simbolistică mereu duală, în care se află, într-un echilibru sensibil, cele două planuri, mental şi fizic. "Mânuite" cu acurateţe şi sensibilitate de actori, cele două planuri ar fi trebuit să se întâlnească, astfel creionând personajele atât de complexe din această "piesă a memoriei". Acest lucru nu s-a întâmplat însă pe scena constănţeană. Într-un spaţiu scenic aparent corect delimitat, (prea?) tânăra regizoare Diana Mititelu desfăşoară un spectacol liniar, fără construcţie, intrigă şi fără concept, ignorând şi didascaliile autorului. Dublarea a două dintre scene se face fără nicio justificare. Era firesc să se folosească ritmuri diferite pentru cele două scene, dar acest firesc ţine de bunul-simţ artistic şi nu de justificarea regizorală, inexistentă. Utilizarea luminilor a fost corectă, dar nu jocul de întuneric şi lumină sau evidenţierea, în conul reflectorului, a unuia sau altuia dintre actori au fost conexiunile lui T. Williams cu expresionismul. Muzica nu a avut nicio legătură cu atmosfera propusă de regizoare, ilustrată, în scenă, de un gramofon. Spaţiul teatral, delimitat de două uşi, este încălcat de personajul Tom, care aleargă prin spatele uşilor?? Să fie acela spaţiul mental? Greu de crezut. Tot Tom este şi cel care manevrează "masa amintirilor", de la care introduce publicul în convenţie. Părând că trebuie neapărat să-şi ocupe mâinile cu ceva, Tom aranjează pe masa-simbol nişte lucruri..., nu toate utilizate însă pe parcursul piesei. De ce a dorit regizoarea asta - este o altă întrebare fără răspuns.

Spectacolul se petrece, în mare parte, pe nişte scaune cu rotile, personajele plimbându-se de colo-colo şi căzând în capcanele evidente: Nina Udrescu (Amanda Wingfield) îşi prinde de mai multe ori rochia la rotiţă, iar Laura (Lana Moscaliuc) reuşeşte chiar să cadă cu buclucaşul scaun. Probabil, rotilele ar fi trebuit să sugereze trecerea fluidă dintr-un plan în altul... Cuvântul de ordine necesar ar fi, din nou, justificarea regizorală... N-a fost!

În plan actoricesc, în dinamica necesară a interpretării s-a regăsit Nina Udrescu, şi mai puţin restul. Amanda Wingfield, în interpretarea Ninei Udrescu, a fermecat prin tonalitatea, absolut specială, a vocii, prin fluiditatea şi stăpânirea sonorităţilor vocale şi a firescului interpretativ al experimentatei actriţe. Din păcate, acest firesc al umplerii spaţiului scenic intim nu s-a răsfrânt şi asupra colegilor de scenă. Marian Adochiţei a prestat neconvingător şi, dincolo de câteva probleme de dicţie, pe care un critic generos le-ar putea percepe şi prin prisma emoţiilor de la premieră, a ratat câteva intrări, vorbind peste sau luând-o înaintea Ninei Udrescu. O mai bună repetiţie a textului, căci nu se pune problema de uitare la vârsta lui, l-ar fi făcut să nu apeleze atât de des la ajutorul sufleorului, care s-a auzit din sală. Când aparatul din culise al teatrului interferează cu atenţia publicului, credibilitatea personajului are de suferit. Prestaţia îndelung aşteptatului Jim (Andrei Cantaragiu) nu a deranjat. A fost însă foarte... sonor. Poate o comunicare mai bună, pe timbru vocal cu celălalt personaj masculin, ar fi sunat mai bine în urechile publicului. Despre Laura nu putem spune decât atât: T. Williams nu a făcut o "Laura" cu un grad avansat de retard, ci dimpotrivă. Trăirea interioară a acestui personaj este cea mai puternică din toată piesa, pentru că este tăcută, sinceră, născută dintr-o luptă interioară ce o duce cel mai aproape de originile reale ale dramei. Expunerea Laurei la mediul exterior al microcosmosului creat de autor se face prin intermediul menajeriei de sticlă, o mască transparentă a unei interiorizări sensibile. Laura nu este definită prin prisma mamei şi a fratelui său, ci prin simbolistica centrală a menajeriei, intrinsecă acestui personaj, menajerie care este coloana vertebrală a acestei piese. În cazul nostru însă, regizoarea a pus-o pe Laura să stea mult pe scaun, ţinând în mână un inorog, fără să facă nimic, dar strâmbându-se din când în când. Când se ridica, era dată din mână în mână, de la frate la mamă şi invers, ca un manechin. Gesturile bruşte, uşor autiste nu au dus la reprezentarea, pentru public, a zbaterilor interioare ale acestui personaj, ci la concluzia sinceră a unui spectator: "biata fată, e retardată. Cum vor ăştia să o mărite?".   

Au rămas multe lucruri de adăugat, dar spaţiul editorial nu ne-o permite. În încheiere, o întrebare şi o sugestie. Întrebare: De ce a agăţat regizoarea sfeşnicul în... "lustră"? Sugerăm, din respect pentru publicul de la malul mării, plătitor de bilet, ca astfel de repetiţii generale cu lumini, costume şi bâlbe evidente să nu mai poarte numele de spectacole şi, cu atât mai grav, de premiere.