Voi aborda, în mica diatribă ce urmează, un ton mai personal şi un limbaj mult simplificat pentru a nu lăsa loc interpretărilor (în provincia noastră marină, ele nu pot fi decât sărate şi amare), aşa cum s-a întâmplat, spre exemplu, la conferinţa de presă în care s-a dorit a se deschide stagiunea teatrală de la Constanţa. În loc să se discute despre teatru, artă teatrală şi viitorul acesteia pe plan local, naţional şi, de ce nu, mondial, despre proiectele teatrului, despre actorii şi regizorii (poate) invitaţi etc., s-au aruncat priviri frustrate în trecutul apropiat şi s-au spus vorbe multe şi goale de conţinut teatral. Şi mi-a părut sincer rău pentru că, în loc să citesc articole despre spectacolul de deschidere de stagiune, despre resorturile (nu mă îndoiesc) fantastice care l-au animat, despre munca actorilor, despre intenţionalităţile intrinsece, despre orice are legătură cu actul spectacular, am citit acelaşi comunicat scurt de presă preluat de toată lumea şi nişte interviuri îndoielnice cu iz de frustrare lăturalnică actului artistic. După acest trist episod se resimte încă o dată necesitatea absolută a unui consilier de imagine/purtător de cuvânt al acestei instituţii. Altminteri, din păcate, eforturile adevăraţilor creatori cad în uitare în faţa scandalurilor care ţin trează atenţia demos-ului. Şi nu asta trebuie să fie intenţia teatrului!

Să revenim însă, după această mică divagaţie. Numele produsului cultural care a deschis stagiunea acestui an nu-ţi spune nimic, ba chiar te cam îndepărtează de orice iniţiativă culturală te-ar putea lovi în plex sâmbătă seara. „Metamorfozele iubirii” sună vetust şi, dacă s-a dorit a fi o adiacenţă la „Metamorfozele” lui Ovidius, referinţa culturală i-a depăşit pe mulţi. Dar, fiind deschidere de stagiune, m-am gândit să-mi asum un potenţial risc. Şi bine am făcut, căci am descoperit în spectacolul Teatrului de Stat o idee bine gândită până la un punct, un personaj principal colectiv - corul antic - cu o dinamică impresionantă (pentru urbea noastră, căci, vorba unui prieten „n-am văzut niciodată atâta mişcare bună pe scenă la noi“), câteva efecte spectaculare pe care le-am mai văzut în câteva producţii, dar nu-i bai, interpretări care au lăsat loc de... interpretări, o scenografie interesantă, muzică live (aplauze!) şi o poză foarte bună de final!

Dar să le luăm pe rând.

Ideea

Ideea spectacolului, bazată pe un colaj de texte din autori antici - Eschil, Sofocle, Euripide şi Aristofan -, nu e deloc rea, în principiu. Însă Anaid Tavitian şi Liviu Manolache, realizatorii scenariului, au pornit probabil de la concluzia că publicul este atotcunoscător şi că toată lumea ştie poveştile celor cinci eroine. Dragilor, surpriză. În Antichitate, corifeul explica publicului despre ce era vorba în piesă, prezentând personajele şi parcursul lor dramatic, tocmai spre o mai bună înţelegere a celor ce urmează să se petreacă pe scenă, pornind de la premisa că majoritatea „marelui public” era formată din „demos” (popor de rând) şi nu din iniţiaţi şi literaţi. Nu spun că asta ar fi trebuit să se întâmple şi la noi, ci doar că o introducere în naraţiunea proprie a fiecărui personaj ar fi fost de dorit, oferindu-i spectatorului posibilitatea de a se bucura de spectacol şi nu de a scociorî prin ungherele minţii în căutarea unor alunecoase şi imprecise informaţii aflate la răscrucea aglomerată dintre mitologia greacă şi dramaturgia antică. Mai mult decât atât, o conexiune clară a acestor poveşti ar fi fost excelentă, căci ar fi lămurit în felul acesta totul, fără alte (s-ar părea) atât de necesare preambuluri. Sau măcar un caiet-program. Şi să nu îmi spuneţi că „metamorfozele iubirii” realizează conexiunea, căci nu este aşa!

Interpretarea

Spectacolul este împărţit în cinci poveşti, fiecare aparţinând unei eroine antice: Electra, Antigona, Praxagora, Medeea şi Hecuba. Dramele, interpretabile în cheia acelui timp şi devenite universale sub pana dramaturgilor, îşi autoconţin un sumum arhetipal ce rezonează şi astăzi, viciat istoric şi social, desigur, în minţile şi sufletele spectactorilor. Însă nu merg la teatru doar pentru asta, că s-au inventat audio-book-urile din Antichitate până acum. Aşa că aşteptările sunt altele. Laura Iordan, Georgiana Mazilescu, Luiza Martinescu, Dana Dumitrescu şi Nina Udrescu sunt, în ordine, elegantele apariţii care ar fi trebuit să transporte spectatorul în tradiţia actoricească, în atmosfera, în emoţia, culminând cu catharsis-ul acelui timp.

ELECTRA - a surprins neplăcut cu declamaţia chinuită, întreruptă adesea nejustificat. Deşi a rulat câteva grimase, nu le-a şi dăruit atât de necesarul fond sufletesc, astfel că au rămas doar măşti goale, fără conţinut.

ANTIGONA - Jelania Antigonei a avut ca portativ timbrul vocal extrem de potrivit în acest caz al Georgianei Mazilescu şi coregrafia cazon-dinamică a corului. A lipsit însă unitatea în interpretare a actriţei, care ar fi ritmat interior scena.

PRAXAGORA - Nici nu ştiu de unde să încep. În „Adunarea femeilor”, Aristofan a exagerat grotesc fiecare trăsătură a personajelor sale, căci în asta consta comedia acelor vremuri. Am mai evoluat însă de atunci. Cu toate astea, însă, Luiza Martinescu a ales să joace doar cartea unei senzualităţi lascivo-puerile, imprecis validate în contextul scenic şi, implicit, imprecis transmise către public. De un manierism cutremurător, actriţa pare că s-a chinuit să se încadreze într-un şablon impus sau autoimpus (gestual, de grimă şi, în special, de voce), nevrând cu niciun chip să-l depăşească.

MEDEEA - un personaj tragic prin excelenţă, cu accente psihotice, a cărui interpretare poate fi extrem de complicată ţinând cont de toate datele acestei eroine halucinante, a fost în grija actoricească a Danei Dumitrescu. Cu aplomb, actriţa a reuşit să-i imprime personajului atributul tragodic, însă a renunţat la culmile şi abisurile patosului, atât de necesar în acest caz. Ajutată de scenografia impresionantă, Dana Dumitrescu a dimensionat coerent spaţiul tragic, oferind o binemeritată (pentru public) gură de aer tragic după burlescul scenei anterioare. Eforturile Medeei de a ajunge la limanul dorit au fost excelent creionate coregrafic. De asemenea, este primul personaj la care s-a văzut, cu adevărat, relaţia cu partenerii de scenă. Finalul? Am presupus că personajul moare lapidat - o perspectivă regizorală originală probabil -, negăsind în istorie vreo referinţă la un atare final. Impresia de forţă tragică imprimată în urma acestei scene s-a continuat, în mod fericit, în următoarea, povestea Hecubei.

HECUBA - regina care înnebuneşte de durere sub zidurile prăbuşite ale Troiei, pedepsită cumplit de zei, este interpretată de Nina Udrescu, care, aşa cum ne-a obişnuit, îşi ia în stăpânire personajul şi îl direcţionează fără greş. Şi aici tragismul a avut de suferit odată cu aducerea în scenă a unei efigii din ipsos prost finisate şi... luate înapoi, fără a o lăsa pe Hecuba să dea greutate momentului. Un episod nejustificat, nici regizoral, nici scenografic.

CORUL Protagonistul real al spectacolului este corul - Alina Mantu, Dana Cristoiu, Ana Maria Ştefan, Paula Prodan, Clara Ghiuvelechian, Mădălina Muşat -, ce a beneficiat de o coregrafie de excepţie (marca Mălina Andrei - aplauze!), cu intenţie şi justificare a fiecărei mişcări, într-o efervescenţă dinamică excelentă. Foarte bine punctate şi ideea de dualitate a măştii şi întruchiparea binomului uman bărbat - femeie, schimbarea drastică de costum la Aristofan şi, de asemenea, modificările vestimentare specifice fiecărei scene. Câteva mici probleme de voce, de impostaţie, dar asta deschide un cu totul alt subiect: acela al vorbirii scenice, un topic sensibil. Sugerăm însă nişte lecţii fetelor, căci în afară de Clara Ghiuvelechian, a cărei experienţă şi-a spus sus şi tare cuvântul, în rest mai e mult de învăţat şi este păcat de efortul comun, care a avut astfel de suferit.

Cele cinci eroine şi corul se întâlnesc, cu graţie, în „poza de final”, un superb simbol al însuşi Teatrului Antic.

A mai existat un personaj, un coreut, în interpretarea unei (pare-se) foste balerine. Îmbrăcată într-un costum alb care se strângea extrem de inestetic în zona genunchilor şi cu ceva kilograme în plus în zona şoldurilor, vizibile în balansul căutării echilibrului la cei câţiva paşi în spate pe care i-a avut de făcut, aceasta a încercat să dea impresia eterică a graţiei baletului. Inutil să menţionăm, n-a reuşit. Din păcate, pufniturile în râs din sală au fost suficient de elocvente.

SCENOGRAFIA Fără prea multe alte discuţii, scenografia by Sanda Mitache merită un „da”, cu câteva comentarii. Momentul vălului roşu a fost inteligibil din punct de vedere intenţional şi estetic şi şi-a atins scopul. Însă două văluri unul după celălalt... e un pic cam mult. Nici coregrafia nu a fost fericită pentru vălul negru, aruncând în derizoriu eforturile corului.

MUZICA a fost live, avându-i ca instrumentişti pe însuşi regizorulLiviu Manolache, pe Adrian Mihai şi Cosmin Mihaleşi ca solist pe Viorel Trofim. Nu pot decât să aplaud curajul şi efortul celor patru, a căror muzică a reprezentat un sol ferm, realist, cum nu se mai face în ziua de astăzi (sic!), pentru coregrafia şi estetica ritmului spectacular, impresionând auditoriul.

CONCLUZIE În concluzie, un spectacol de văzut! Clar şi fără să stau prea mult pe gânduri, mergeţi şi vedeţi-l! Este altceva decât produsele cu care aţi fost obişnuiţi până acum. Şi există patru mari motive să faceţi asta: spectaculosul vizual (scenografie şi coregrafie a corului), muzica originală, povestea şi interpretarea. Şi poate, la următoarea reprezentaţie, toate cele scrise aici nu vor mai sta în picioare, prin grija şi dragostea pentru teatru ale tuturor artiştilor implicaţi în acest dificil proces al creaţiei.

Cu toată dragostea pentru teatru,

Un spectator!

Citeşte şi:

„Metamorfozele iubirii” revin pe scena teatrului

Început de stagiune cu „Metamorfozele iubirii”

„Metamorfozele iubirii” sau reîntoarcerea la antici