Reporter: Cum v-aţi descoperit talentul pentru dans şi mişcare scenică?

Liviu Manolache: În materie de teatru, după '90, am avut şansa unică, şi sper să se mai întîmple, să colaborez cu Teatrul Dobrici, din Bulgaria, care mi-a apreciat munca la spectacolul “Regele Cerb“, eu fiind co-regizor, compozitor şi semnînd şi mişcarea plastică. Mă număr printre puţinii actori care a luat Premiul pentru pantomimă. M-a preocupat şi dansul şi mişcarea scenică, că nu degeaba am fost legănat, cînd eram copil, pe genunchii lui Oleg Danovski... Atunci cînd am terminat facultatea şi s-a înfiinţat Baletul contemporan, ca tînăr actor şi iubitor de balet, stăteam foarte multe ore în sala de repetiţii şi pot să spun că am “furat“ foarte mult de la colegii mei balerini, pentru că este o meserie, o artă la fel de teatrală ca şi a noastră. Am învăţat foarte mult, astfel că totul s-a încununat cu succesul de la “Oedip“, maestrul Oleg Danovski făcînd un spectacol pe o muzică compusă de mine, cu care am şi luat un premiu la Timişoara, pe un scenariu al lui Vasile Cojocaru. Deci, din această cauză, mi-am permis, de multe ori, să fac mişcarea scenică la cîteva spectacole, pentru că am avut de la cine să fur. Repet, meseria în teatru, că este dans, că este actorie sau orice altă meserie legată de arta spectacolului, se “fură“.

Rep.:Cum aţi reuşit să îmbinaţi, cu succes, ipostazele de actor, regizor şi compozitor?

L.M.: Făcînd teatru. În spectacole m-am manifestat din toate punctele de vedere, ba mai mult, ca student, am avut curiozitatea să văd ce înseamnă artă păpuşărească şi şase luni am participat la cursurile celebrului păpuşar Zola. Întîmplarea a făcut ca la Constanţa să fie oameni care ştiu teatru de păpuşi şi iată că am început colaborarea, am compus, am regizat spectacole. Deci, pot să spun că 25 de ani, în teatru, n-am stat, ba chiar n-am avut timp să fac cîte aş fi vrut să fac. A fost o perioadă plină. Experienţa din Anglia, cele două proiecte cu “Dragoste pentru Nicolae“ şi “Micuţa, Violeta şi Îngerul“ - la ambele am compus şi muzica, iar la cel din urmă am avut dublu rol - principal şi secundar, a fost extraordinară, să poţi să joci în ţara lui Shakespeare, în teatre pe unde au călcat mari actori, de la Lilian Bailey de la Londra, la Teatrul Naţional din Cardiff, la Teatrul Naţional din Liverpool şi aşa mai departe. Am jucat în 23 de oraşe din Anglia.

Rep.: Ce gen de spectacole credeţi că vă avantajează?

L.M.: De regulă, comedia, dar nu n-am ferit de dramă. Am jucat cu mare plăcere “Moartea unui comis voiajor“ şi îmi aduc aminte cît de mult plîngea sala, la final, pe monologul meu, ajutat fiind de Lucian Iancu, pentru că scena era în doi.

Rep.: Ca actor, ce este mai greu: să faci publicul să rîdă sau să plîngă?

L.M.: Cred că şi una şi alta sînt foarte grele. Publicul trebuie convins cu adevăr. Lumea spune că actorii sînt nişte mincinoşi. Nu e adevărat, este o mare greşeală. Actorii trebuie să fie foarte sinceri, dacă minţi, nu te crede nimeni, trebuie să fii foarte sincer pe scenă, ca să fii credibil, crezut şi adevărat. Din păcat, e nedrept teatrul faţă de film. În film se cîştigă foarte mulţi bani, dar acolo faci o dublă de zece ori, pînă îţi iese. La teatru, eşti în direct, live, n-ai voie să greşeşti.

Rep.: Cum vedeţi evoluţia teatrului românesc, în general, precum şi a relaţiei actor-spectator?

L.M.: Mi-ar plăcea ca actorul român să-şi recapete locul în societate. Spun asta pentru că el a fost dat la o parte, lumea a uitat că actorul a fost pionul care a ajutat-o să trăiască în ultimii ani, care au fost cei mai grei, mă refer la perioada '80-'89. Mi-ar plăcea ca oamenii să înţeleagă că nu este un moft ca statul să plătească nişte actori, în lumea civilizată, în valorile europene, aşa se întîmplă, statul are grijă ca arta adevărată, academică să existe şi să fie din ce în ce mai dezvoltată. În teatru nu e un moment de criză, el evoluează, se schimbă, dar baza e aceeaşi, nu e nimic nou sub soare. Acum, în România, o parte din tinerii regizori încearcă să facă un soi de teatru pe care italienii îl făceau în anii '50, mai ales în film. E un teatru naturalist, în care trebuie să prezentăm lumea aşa cum este ea, cu durităţile ei. Da, nicio problemă, numai că lumea cam respinge această modalitate, preferă imaginile teatrale, care au mai mare valoare estetică. Pe scenă nu trebuie să-i dai omului cu bîta în cap, ca să arăţi realitatea, ci trebuie să găseşti un limbaj teatral, aşa cum foloseau vechii greci. Aşa că, trebuie să păstrăm valorile europene şi să avem grijă de ele.

Rep.: Ce planuri aveţi pentru cel de-al 26-lea an de carieră?

L.M.: În primul rînd, să fac spectacolul “Paparudele“, într-o formă pentru scenă, pentru că el era într-o formă pentru stradă. Zilele acestea voi pleca la “Zilele Craiovei“ şi cu această ocazie, voi prezenta şi acest spectacol. Apoi, voi juca într-un spectacol care va avea premiera în noiembrie, iar eu joc un rol absolut inedit pentru mine, de aceea am şi acceptat să-l fac. Este un personaj fără vorbe, este foarte greu să faci aşa ceva şi mă interesează foarte mult. De asemenea, voi realiza şi coloana sonoră a spectacolului. Acestea sînt lucrurile imediate, pînă la finele anului. Anul următor, în luna mai, sînt invitat cu “Paparudele“, la Festivalul Internaţional de la Ankara şi sper ca, în primăvara următoare sau în toamnă, să ajung cu acelaşi spectacol la Edinburgh.