Reporter: Sînteţi pentru prima dată la Constanţa, în calitate de regizor. Cum găsiţi echipa de actori de la malul mării?

Gabriel Apostol: Am avut o surpriză foarte plăcută. E o echipă foarte bună şi actorii, chiar dacă sînt puţini, se descurcă admirabil. Este o echipă pe care multe teatre şi-ar dori-o. Propunerea de a monta „Capra cu trei iezi“ a venit din partea conducerii teatrului. Dacă am avut vreo rezervă, atunci aceasta a fost legată de faptul că nu ştiam foarte bine trupa. Însă, din clipa în care i-am văzut pe artişti de-aproape şi am avut posibilitatea să-i recunosc dincolo de păpuşi şi măşti, mi s-a spulberat orice rezervă. Mă bucur foarte tare că am ajuns aici şi am avut norocul să-i cunosc. E o trupă profesionistă.

Reporter: Nu sînteţi la prima montare a acestui spectacol. În 2005, la Piatra Neamţ, această piesă v-a adus „Premiul pentru cel mai bun spectacol pentru copii“.

G. A.: Este un spectacol viu, care se rescrie de fiecare dată altfel, în funcţie de trupă, de oamenii cu care lucrezi, de scenograf, chiar dacă povestea este aceeaşi. Prima oară a fost montat laTeatrul „Ţăndărică” şi, după cum spun criticii, a fost un succes. Dar eu cred că fiecare poveste pe care o spui se schimbă de fiecare dată. E ceva nou. E ca şi cum aş spune aceeaşi poveste unor alţi copii. Chiar dacă eu sînt un povestitor care spune aceeaşi poveste de două ori, o spun altor copii cu ajutorul unor copii mari care sînt actorii de la Teatrul pentru Copii şi Tineret.

Rep.: În urmă cu zece ani, la Constanţa, cîştigaţi premiul de interpretare în cadrul Festivalului Internaţional „Săptămîna Teatrelor de Păpuşi“. Cum aţi regăsit oraşul după atîta timp?

G.A.: Nici nu îmi dau seama cum au trecut aceşti ani. Încă îmi amintesc cu nostalgie de acel moment. De fiecare dată, cînd intru pe strada teatrului sau în sală, am... flash-uri de la festival. Spaţiul acesta înseamnă foarte mult pentru mine şi din alt punct de vedere. Este spaţiul în care domnul Cristian Pepino, un regizor extrem de apreciat - el mi-a îndrumat paşii spre calea regiei de teatru de păpuşi -, şi-a început ucenicia. A fost angajat al Teatrului din Constanţa şi aici şi-a început cariera de regizor. Este o onoare pentru mine să regizez, aici, unde maestrul şi-a făcut ucenicia. Pe de altă parte, teatrul constănţean este o instituţie cu o tradiţe atît de veche, printre primele teatre de gen din ţară. Norocul acestui teatru este că are o echipă atît de bună, cu un manager atît de implicat (n.r. Lică Gherghilescu), care reuşeşte să valorifice talentul pe care îl are trupa.

Rep: Cum se vede lumea scenei din dubla postură, de actor şi de regizor? Cît de bine se completează cele două ipostaze?

G.A.: Probabil că, dacă nu aş fi fost mai întîi actor, păpuşar, cu siguranţă nu aş fi ajuns la această ipostază de regizor de teatru de păpuşi. Pentru mine, această aventură, care este fiecare spectacol pe care îl montez, începe de la păpuşă, de la scenă, de la actor. Fiecare nou spectacol pe care îl fac are ca punct de plecare actorul păpuşar. Plec de la calităţile lui, de la posibilităţile lui de expresie şi de acolo construiesc spectacolul. Asta nu înseamnă că este vorba despre improvizaţie. E un spectacol închegat, cu o ideea clară regizorală, dar am încercat să îi fac loc actorului, cu capacităţile lui, în această schemă.

Rep.: Ce simţiţi atunci cînd reuşiţi să transpuneţi povestea pe scenă?

G. A.: De fiecare dată, singurul regret pe care îl am ca regizor, după ce termin un spectacol, este că nu am putut să joc eu toate rolurile. Sună un pic cam exagerat, dar eu aşa simt. Mi-ar plăcea să interpretez toate rolurile dintr-un spectacol pe care îl regizez. Şi atunci, mă mulţumesc cu viziunea pe care o am asupra fiecărui rol creat de fiecare dintre actori, în funcţie de posibilităţile lui şi în funcţie de cum aş fi făcut acest rol. Poate că acest lucru se explică prin faptul că am întîlnit în cariera mea profesională, ca actor păpuşar al Teatrului „Ţăndărică”, regizori care sînt mai puţin generoşi cu actorul. Au o viziune rigidă asupra rolului pe care trebuie să îl interpreteze actorul, care se simte încorsetat. E ca şi cum ai purta un costum mai mic cu trei numere. Actorul poate să facă acest lucru, că de aceea este maleabil ca o plastilină în mîinile regizorului. Dar ce se întîmplă cu omul actor? Eu încerc să ofer actorului posibilitatea să umple cu bucuria lui, cu tristeţile, cu tot ceea ce simte el, cupa aceasta care este spectacolul. El trebuie să simtă că omul actor a fost în faţa micilor spectatori. (va urma)