Ora la care Beethoven mergea la culcare, serialul pe care Ingmar Bergman îl urmărea la televizor şi poziţia în care Nabokov obişnuia să îşi scrie romanele se numără printre micile manii ale marilor artişti ce au fost dezvăluite recent într-o carte publicată în SUA. Cartea se intitulează ”Daily Rituals: How Artists Work” şi a fost scrisă de editorul şi romancierul american Mason Currey. Deşi compozitorul şi pianistul Erik Satie purta costume din catifea, mânca omlete preparate din 30 de ouă şi a înfiinţat Biserica Metropolitană a Artei lui Iisus Conducătorul, toate acestea nu însemnau decât praf în ochii boemilor, afirmă autorul cărţii, pentru că acelaşi compozitor francez mergea 19 kilometri pe zi până şi de la Paris, compunându-şi operele pe drum.

În introducerea cărţii sale, Mason Currey îl citează pe scriitorul V.S. Pritchett: ”Mai devreme sau mai târziu, toţi oamenii mari sfârşesc prin a se asemăna. Nu încetează niciodată să muncească. Nu pierd niciun minut. E de-a dreptul deprimant”. Astfel, nu mai pare atât de surprinzător faptul că cei mai mulţi dintre artiştii de geniu, care au lăsat omenirii opere neperisabile, nu erau deloc boemi în viaţa de zi cu zi şi au respectat celebrul sfat dat de Flaubert: ”Fii regulamentar în viaţa ta şi obişnuit ca un burghez, pentru a fi violent şi original în operele tale”. Hrana, acest simplu carburant al creierului, are adeseori prea puţină importanţă. Scriitoarea Patricia Highsmith trăia cu votcă, cereale şi ochiuri cu şuncă. La micul dejun, Ingmar Bergman mânca un fel de fiertură pentru bebeluşi, cu un aspect respingător, preparată din iaurt şi dulceaţă de căpşuni, în care amesteca un pumn de cereale. Seara obişnuia să urmărească la televizor serialul ”Dallas”. Puţine dintre aceste celebrităţi s-au ilustrat printr-o activitate zilnică intensă sau prin ore lungi de muncă, cu o excepţie notabilă: W.A. Mozart. La 20 de ani, rutina lui cotidiană, la Viena, era următoarea: îşi făcea coafura la ora 6.00, se îmbrăca la ora 7.00, compunea până la ora 9.00. Apoi, dădea lecţii de muzică până la ora 13.00. Urma prânzul. După-amiază, fie dirija un concert, fie continua să compună până la ora 21.00. O vizita apoi pe verişoara lui, Constance, se întorcea acasă la ora 23.00, compunea încă puţin şi mergea la culcare la ora 1.00. După cinci ore de somn, totul reîncepea a doua zi. Beethoven avea o viaţă mai uşoară: se trezea în zori, bea o cafea preparată din exact 60 de boabe pentru o ceaşcă, apoi începea să lucreze. Lua un mic dejun uşor, se plimba toată după-amiaza şi seara, lua cina în oraş şi urmărea un spectacol sau lua o cină liniştită acasă. Mergea la culcare cel mai târziu la ora 22.00. Această rutină elementară, ce constă în a lucra de dimineaţă şi o plimbare pe jos după-amiaza, se regăseşte şi în cazul altor artişti. Benjamin Britten proceda astfel, la fel şi G. Mahler, spre nefericirea Almei, soţia sa, care trebuia să se ocupe de gospodărie şi se plângea, spunând că a fost retrogradată la funcţia de guvernantă. Inspiraţia le venea adeseori în timpul mersului pe jos. Beethoven lua mereu cu el un stilou şi coli de hârtie când se plimba prin pădurile din jurul Vienei, iar S. Kierkegaard, după ce se întorcea din plimbările sale, începea adeseori să scrie, fără să-şi dea jos pălăria şi paltonul. Alţii, precum E. Hemingway, scriau întotdeauna în picioare. V. Nabokov începea în picioare, apoi se aşeza la masă şi îşi termina romanele scriind culcat. Puţini sunt aceia care să fi practicat un sport mai... violent decât mersul pe jos, cu excepţia Lordului Byron, care practica boxul şi echitaţia, şi, surprinzător, a lui J. Miro. Pictorul suprarealist şi visător era un adept fervent al boxului, al curselor de cai şi al meditaţiei yoga mediteraneene.

Unul dintre principalele ingrediente ale geniului este energia pură, iar ea presupune o sănătate bună şi autodisciplină. Haruki Murakami scrie dimineaţa, aleargă sau înoată după-amiaza şi merge la culcare în fiecare seară la ora 21.00. După părerea sa, forţa fizică este la fel de indispensabilă ca sensibilitatea artistică. Artiştii boemi cu termperament autodistructiv pot avea şi ei creaţii durabile în timp, însă ei sunt destul de rari. În privinţa stimulentelor, acestea erau invariabil ceai şi cafea, arareori alcool şi chiar mai rar alte substanţe. Honore de Balzac bea 15 ceşti de cafea pe zi, la fel ca Voltaire. Medicului său, care îl punea în gardă contra acestei otrăvi cu efect lent, filosoful îi răspundea cu maliţiozitate, rugându-l să nu-şi facă griji prea mari pentru el, întrucât el bea cafea de 70 de ani. Prefera, totodată, să lucreze culcat în pat. La fel ca R. Descartes, care detesta să se trezească dimineaţa devreme, chiar dacă a acceptat postul de profesor de filosofie al reginei Christina a Suediei: i s-a ordonat să fie pregătit pentru a-şi începe cursul la ora 5.00, dar a murit de pneumonie, la câteva săptămâni după ce acceptase acel post. Thomas Mann adora şi el somnul: se trezea la ora 8.00, dormea o oră după-amiaza şi mergea la culcare la miezul nopţii. Richard Strauss dormea şi el 10 ore pe noapte. Rezultatele autodisciplinei burgheze şi ale vieţii guvernate de principiul mersului devreme la culcare sunt clare: mulţi dintre aceia care au urmat acest regim au fost pe cât de prolifici, pe atât de geniali, de la Bach la Balzac şi până la C. Dickens. Francis Scott Fitzgerald scria până la 30 de pagini pe zi. Nu era departe de nivelul Barbarei Cartland, însă acest detaliu nu i-a afectat calitatea prozei. M. Proust, ca un fapt singular, dormea toată ziua şi scria noaptea, lungit în pat, sprijinit într-un cot, la lumina unei lămpi verzui. Este reţeta perfectă pentru durerile de spate, oboseala oculară şi alte dureri. Samuel Johnson era şi el un scriitor nocturn, ca şi F. Kafka - din necesitate - şi G. Flaubert. Acesta din urmă începea să scrie abia după ora 21.00, petrecându-şi restul zilei plimbându-se, mâncând şi aplicându-şi pe cap o loţiune despre care credea că ar putea să îl scutească de calviţie. Era fericit dacă scria două pagini pe săptămână. James Joyce, prins în scrierea romanului ”Ulise”, pare a fi singurul care lucra după-amiezele.