După 22 de ani, istoria se repetă. De data aceasta, într-o formulă lipsită de violenţă fizică, dar încărcată de tensiunile acumulate în cei aproape şapte ani de guvernare de dreapta, dar mai ales în ultimii trei, când puterea portocalie s-a aşezat ca o plagă peste întreaga societate.

Odată cu demisia colectivă a organismului de conducere a PDL se desăvârşeşte procesul de prăbuşire a edificiului politic care a cufundat România într-o profundă criză internă. Este “punctul zero” al unei dezagregări care probabil că va continua până la alegerile legislative din toamnă.

În urmă cu doar vreo 3-4 luni mi se părea că, în ciuda marilor erori, a aroganţei fără limite şi a lăcomiei fără egal în vreun alt ciclu electoral, partidul prezidenţial era destul de bine înfipt în solul electoral prin agenţii săi de influenţă de la nivel local. Contribui la această impresie şi relativa ineficienţă a demersurilor opoziţiei unite, care pornise vijelios şi scădea continuu în sondaje! Cursul pe care l-au luat evenimentele îmi permite să evidenţiez etapele dezastrului portocaliu.

Începutul a venit de nu se ştie unde: un banal conflict între şeful SMURD, doctorul Arafat, şi oficialii Ministerului Sănătăţii, presaţi să demareze reforma clocită în cuibarele Cotrocenilor. Cu impetuozitatea-i tradiţională, Băsescu se amestecă în ciorbă şi îi recomandă doctorului să-şi dea demisia. Urmează un val de proteste ale societăţii civile, care-l silesc pe preşedinte să dea înapoi şi să retragă proiectul de reformă. Focul s-a declanşat însă, şi se întinde în toată ţara. Ceea ce nu s-a întâmplat când s-a aplicat brutala tăiere a salariilor şi pensiilor se întâmplă acum. În Piaţa Universităţii, manifestaţiile se ţin lanţ, ca şi în majoritatea oraşelor din ţară. Principala revendicare este demisia preşedintelui. Acesta tace mâlc şi când lucrurile par că nu mai pot fi stăpânite recurge la tactica lui Lăpuşeanu: oferă capul lui Moţoc-Boc! Credinciosul său instrument este convins să se retragă şi este înlocuit cu un “Agamiţă Dandanache” spilcuit şi fals, adus de la un serviciu secret. Odată cu premierul se schimbă şi jumătatea pedelistă a guvernului (de unguri şi de ai lui Oprea n-au avut curaj să se atingă). Garda marilor hoţomani este înlocuită cu servitorii acestora, rezultând poate cea mai comică şi mai incompetentă formulă de guvernare din câte au fost. Cu această oaste de strânsură, Ungureanu bate pasul pe loc, unica sa iniţiativă fiind una de promovare a intereselor unor investitori străini faţă de care existau ceva obligaţii la vârf. Guvernul Ungureanu nu rezistă însă decât vreo 70 de zile şi e trântit, surprinzător, de prima moţiunea de cenzură pe care o votează inclusiv pedeliştii. Rezultatul votului ia prin surprindere pe toată lumea şi Băsescu se trezeşte în situaţia de a face gestul pe care se jurase că nu-l va face din motive de constituţie. Incredibil aproape, guvernarea pedelistă este înlocuită de una socialist-liberală şi se declanşează procesul de purjare a instituţiilor publice de balastul incompetent al promovărilor pe bază de cumetrie.

Pe acest fond de degringoladă vin alegerile locale ce dau lovitura de graţie partidului ce fusese pe cale să devină unic: PDL-ul pierde în serie mandate în zone tradiţionale şi din partid mare, se trezeşte unul mic spre mijlociu!

Ultima etapă a dezastrului s-a consumat joi, când pe fondul degringoladei şi a dezorientării generale, întreaga conducere şi-a prezentat demisia.

Boc, salvat in extremis de alegerile de la Cluj, declară că nu-i mai arde să conducă partidul, iar cei care ar mai putea să o facă sunt atât de compromişi încât nu mai îndrăznesc să iasă în faţă.

Ce urmează? Probabil o asumare a responsabilităţilor de tranziţie a celor care, prin mandatele pe care le deţin în administraţia locală, mai au o brumă de autoritate…