Un zvon capătă tot mai multă relevanță. Cu atât mai mult cu cât nu este infirmat de cel în cauză. Și anume că Mircea Diaconu ar urma să devină candidatul Pro România la prezidențiale. Eu nici în ruptul capului nu pot să cred că este posibil așa ceva. Și am în acest sens mai multe motive. Dar de ce respectiva informație continuă să plutească în aer? Are cineva un plan pervers prin care îl ia prizonier, fie și simbolic, pe Mircea Diaconu?

Să utilizăm informațiile certe de care dispunem. Înaintea europarlamentarelor precedente, nu ultima ediție, lui Mircea Diaconu, membru marcant al PNL, i s-a făcut o mare nedreptate. Iar cei care au pus acest lucru la cale, oamenii nimeriți în conducerea de atunci a partidului, cu acordul tacit al lui Crin Antonescu, l-au umilit pe Diaconu propunându-l pe listă într-o poziție clar neeligibilă. În aceste condiții, celebrul actor și deja cunoscutul om politic liberal a decis să își arate mușchii. A avut dreptate. Iar înverșunarea sa a fost cu atât mai mare cu cât era hăituit pe nedrept de Agenția Națională de Integritate. Târziu s-a dovedit că operațiunea ANI făcea parte din demersurile clasice de acțiune politică ale respectivei instituții.

Dar tocmai se rupsese Uniunea Socal Liberală. Înțelegând într-un târziu că a fost oribil tras pe sfoară de către Ponta, Crin Antonescu a refuzat să mai continue parteneriatul cu acesta, astfel încât PNL a intrat în opoziție, în timp ce PSD a rămas la putere. Care era interesul din acel moment al lui Victor Ponta?

Logic. Liderul PSD avea tot interesul să se dea peste cap să facă la nevoie și unele sacrificii pentru a slăbi PNL. El l-a ajutat pe Tăriceanu să-și facă un partid și i-a oferit cu aparentă generozitate poziția de președinte al Senatului, nu pentru că îl prețuia pe acesta, ci pentru a vulnerabiliza PNL. Pentru că Tăriceanu să devină un lider alternativ în raport Crin Antonescu, iar ALDE, un partid alternativ în raport cu PNL. Și să poată să spună că, în definitiv, USR continua să existe. Și a și spus.

Dar în ce-l privește pe Mircea Diaconu? La fel. Diaconu, transformat în rebel liberal, aflat într-o luptă total inegală cu ANI, deci victimizat de una dintre instituțiile de forță ale statului, dar și de partidul din care făcea parte, era numai bun de transformat într-un levier anti-PNL. Și noi ce-am făcut atunci? Eu eram senator liberal cu colegiul în Dâmbovița și mi-am utilizat întreaga autoritate și putere de persuasiune - și aveam și una și cealaltă - pentru a încerca să-mi aduc contribuția la repararea dublei nedreptăți suferite de acesta. L-am ajutat să strângă semnături pentru a putea candida și, apoi, voturi. Ca mine au procedat și alți liberali. Dar l-a ajutat și PSD, discret, să le dea un bobârnac liberalilor. Diaconu a circulat prin toată România ca un electron liber, în hârbul său de mașină, adunând voturi pe care le merita. Și a intrat în Parlamentul Eurpean.

Nici Tăriceanu și nici Diaconu nu-i datoreză nimic lui Ponta. Acesta nu a făcut altceva decât să-și ducă la bun sfârșit jocurile pe care le-a plănuit pentru a-i zdrobi pe liberali, care au încercat ani de zile să fuzioneze cu PDL și, slăbindu-i, să câștige cursa prezidențială. Pe care a pierdut-o cu brio. În timp ce mesteca popcorn în fața televizorului între primul și cel de-al doilea tur de scrutin.

Să revenim la momentul pe care îl trăim. Prin mijloace oculte, pe care le putem bănui, de vreme ce îl are consilier politic și de strategie pe fostul șef al spionilor și este coleg cu mai multe drone SIE, el însuși făcând parte din această divizie, Ponta a lansat zvonul că Diaconu ar candida la prezidențiale pentru Pro România. Și asta la scurt timp după ce a semnat un acord cu Tăriceanu pentru a-l susține pe acesta la prezidențiale. Și după ce a și făcut mai multe declarații publice în acest sens. Acum, dacă l-a reevaluat pe Tăriceanu și s-a reorientat cu atâta repeziciune către Diaconu, nu ar trebui să fim chiar atât de naivi încât să ne imaginăm că a făcut calcule în mintea lui și, peste toate cercetările de piață existente, care nu l-au luat în calcul pe celebrul actor și om politic, a ajuns el, Ponta, la concluzia că acesta, susținut doar de Pro România, va fi mai tare decât Tăriceanu. De fapt asistăm la aplicarea unei mai vechi strategii de tip pervers a acestui politician.

Problemele însă apar începând de aici. Tăriceanu tace. De ce tace Tăriceanu? Să fi consimțit și el la manevră? Dar cum i-ar putea folosi? Tace și Diaconu. El de ce tace? De ce nu spune nici „da” nici „ba”? A fost luat pe nepusă masă din arsenalul cu jucării al lui Victor Ponta și băgat cu mare viteză în încărcător pentru ca acesta să mai tragă un cartuș? Sub formă de petardă? De ce se complace Diaconu în această situație? Îi este recunoscător lui Victor Ponta? Pentru ce? Și nu vrea să-l dezamăgească? Dar cum l-ar putea dezamăgi?

Admițând prin absurd că Ponta e serios, că i-a dat cu tifla lui Tăriceanu și că și Mircea Diaconu se gândește tot serios la o candidatură la prezidențiale din partea unui partid socialist de laborator, atunci nu-mi rămâne să spun decât atât: Doamne ferește!