Zilele trecute, a mai avut loc o premieră în România. O școală din Pitești a fost amendată pentru că a discriminat un elev diagnostiv cu ADHD. La doi ani de la evenimente, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării condamnă pasivitatea și declarațiile discriminatorii ale directorului școlii respective și ale Inspectoratului Școlar Argeș. Însă problema nu este deloc simplă. Integrarea unui copil cu nevoi speciale, în România, se face artificial și oarecum forțat.

Cazurile de integrare, pe bune, într-o școală de stat normală se pot număra, probabil, pe degete. Hârtiile pot spune vrute și nevrute, dar numai cine a lucrat cu acești copii cu nevoi speciale poate știi ce muncă titanică înseamnă integrarea, atât de dorită și slăvită în hârțoage și verbal, de către autorități. Misiunea unui profesor de a integra unu copil fie cu ADHD, fie cu Down, autism sau cu orice altă nevoie specială este una nu dificilă, ci aproape imposibilă! Și să vă spun și de ce.

În primul rând, aproape toți factorii implicați în acest proces (pentru că el este un proces complex și de lungă durată) se feresc să spună lucrurilor pe nume atunci când este cazul Și atunci misiunea devine și mai complicată!

Să luăm drept exemplu acest caz al copilului de la Pitești. Colegii lui de clasă au cerut transferarea lui către altă clasă pe motiv că era agresiv. Nu mă îndoiesc de acest fapt. Când un copil cu ADHD acumulează frustrări pe care nu știe să și le exprime și nu reușește să-și gestioneze emoțiile apare agresivitatea. Dacă stăm strâmb și judecăm drept, și copiii care nu au neapărat o nevoie specială reacționează violent pentru că nu-și pot exprima emoțiile. Frustrările în cazurile speciale se acumulează de ambele părți. În ecuație avem părinții copilului cu nevoi speciale - cadru didactic de la catedră - colegii copilului cu ADHD - părinții colegilor. Subiectul principal fiind în mijlocul acestei mici comunități. Peste această comunitate avem curriculum adaptat (care nu prea există), programă adaptată, profesor însoțitor (dacă este cazul), terapeuți, inspectorat școlar și, în cele din urmă, ministere.

Ca integrarea să aibă loc, în adevăratul sens al cuvântului, totți acești factoritrebuie să conveargă spre un singur punct - copilul cu ADHD. Se întâmplă în România așa ceva? Nici pomeneală! Sistemul de învățământ românesc nu are grijă nici de copilul fără nevoi speciale, darămite de cel care are. De câte cazuri de discriminare nu a avut parte sistemul românesc în care erau implicați copii absolut normali, cu probleme absolut banale?! A amendat cineva școala pentru asta? Mă îndoiesc!

Ministerul face recomandări. Ce „trebuie” să faci în astfel de cazuri

Iată ce recomandări au făcut, în acest caz, Ministerul Educației și Ministerul Muncii deopotrivă:

1. o adaptare reală a programei școlare la nevoile elevului (n.r. - programa nu este adaptată nici măcar pentru copii fără nevoi speciale)

2. implicarea CJRAE în monitorizarea situației și consilierea profesorilor de la clasă (n.r. - specialiștii centrului sunt așa de puțini și cu atât de multe sarcini hărțogărești pe cap, plus că sunt plătiți prost, că nici nu mai au timp să ajungă pe teren)

3. accentuarea dialogului cu familia, în sensul implicării acesteia și al asigurării unui ambient favorabil integrării și dezvoltării elevului (n.r.- familia este prima care are nevoie de consiliere și îndrumare în aceste cazuri. Sunt zeci, probabil sute de cazuri în care cel puțin unul dintre părinți „fuge de acasă”, copleșit de problemele pe care le ridică un copil cu dizabilități. ca să nu mai povestim de necesitățile financiare sau sociale.)

Mai mult, reprezentanții celor două ministere au insistat asupra eforturilor care trebuie, din nou, făcute de școală pentru integrarea copilului.

De asemenea, profesorii pot încerca să pună în aplicare următoarele, zic ministerele:

1. Activități angajante, interesante (n.r. - asta ar rezolva o mulțime de probleme ale întregului sistem, dar cum să faci asta cu 30 sau mai mulți copii în clasă?!)

2. Diferențierea sarcinilor în funcție de nevoile, interesele și capacitățile elevilor (n.r. - lucru necesar pentru toți copiii, nu doar pentru cei cu nevoi speciale)

3. Evitarea plictiselii prin implicarea activă a imaginației (n.r. - din nou, super necesar pentru toții copiii. Poate astfel ar veni mai mulți copii cu plăcere la școală!);

4. O bună organizare a lecțiilor și a pauzelor (n.r. - și elevii ceilalți nu au nevoie de așa ceva?!)

De ce nu cred în integrarea copilului cu nevoi speciale?

Pentru că sistemul de învățământ românesc este bolnav, nu cu nevoi speciale, ci de-a dreptul bolnav! Nu are cadre didactice pregătite pentru a primi și educa copii normali, darămite copii cu nevoi speciale. Nu deține instrumentele necesare pentru a-i face pe copii să le placă școala!!! Majoritatea elevilor urăște școala! Apoi, nu are o programă și un curicullum care să atragă, să transmită și să formeze abilități de viață. Tot ce aud copiii la școală este „trebuie”. Trebuie să ia un anume examen, o anume diplomă. Trebuie și iar trebuie. Învățământul românesc nu are un sistem integrat pus la punct pentru astfel de copii. De fiecare dată se schimbă ceva și nu în bine. NU există constanță și consistență. Și astfel apar frustrările copiilor normali care „trebuie” să accepte un copil cu nevoi speciale care „trebuie” integrat.

Deci cum facem să integrăm un copil cu nevoi speciale într-un sistem bolnav?