Scriitorul Ovidiu Dunăreanu, care aniversează, duminică, şase decenii de existenţă, îşi trage seva creatoare din spaţiul cuprins între Dunăre şi Mare. De altfel, omul de cultură, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea, îşi reduce întreaga creaţie la o singură carte, care evocă, în două direcţii - publicistica culturală şi ficţiunea -, o singură lume care se hrăneşte din spaţiul fabulos al Dobrogei. Despre creaţia lui Ovidiu Dunăreanu au scris critici importanţi precum: Alex Ştefănescu, Enache Puiu, Mircea Muthu, Constantin Dram, Geo Vasile, Bogdan Popescu, Vasile Spiridon sau Nicolae Rotund. „Grădina lui Ieronim”, „Cu bucuria în suflet”, „Întâmplări din anul şarpelui”, „Vaporul de la amiază”, „Concert la patru mâini” sau „Vitralii” sunt câteva dintre volumele care poartă semnătura lui Ovidiu Dunăreanu.

Reporter: Ce reprezintă pentru prozatorul Ovidiu Dunăreanu universul literelor?

Ovidiu Dunăreanu: Dacă stau bine să mă gândesc, universul acesta este, de acum, propria mea viaţă. Nu aş fi crezut, niciodată, că voi face din el un lucru fundamental al existenţei mele, cu toate că au fost semne foarte clare încă de la început. Dacă stau bine să mă gândesc, fără să devin sentimental, acest mister al scrisului, al povestitului m-a bântuit încă din primii ani ai copilăriei. Îmi amintesc că încă de prin clasa a V-a scriam versuri şi încercam să le citesc prietenilor mei, pe care, la un moment dat, i-am văzut foarte captivaţi de ceea ce povesteam eu. A fost primul semn că am această putere de sugerare a unor lumi posibile, care sunt poveştile şi care reprezentau o realitate construită după legile mele, o ficţiune prin care îmi exprimam gândurile şi sentimentele.

Rep.: Care ar fi fost parcursul biografic al omului de litere Ovidiu Dunăreanu, dacă nu ar fi descoperit muza creaţiei literare?

O. D.: Ar fi fost două căi, poate, într-un fel, paralele. M-a pasionat, încă din anii copilăriei, universul acesta magic al arheologiei şi al pământurilor dobrogene de la Dunăre, pline de vestigii. În copilăria mea şi în anii de liceu, îmi amintesc că acordam foarte multă vreme umblatului prin locurile marcate de cioburi şi vase romane de pe malurile Dunării. Aproape de mine, de Ostrov, era şi celebra cetate Păcuiul lui Soare, o lume fascinantă, care îmi deschidea orizonturi necuprinse. Toate aceste lucruri s-au configurat mai târziu în atracţia mea specială pentru partea magică, misterioasă, pentru lucrurile fantastice din acest spaţiu. Şi încă o direcţie: dacă nu m-ar fi bântuit muzele literare, cred că aş fi devenit un gospodar destoinic în Ostrov, asemenea înaintaşilor mei din familiile Banu şi Găliceanu. Dintodeauna mi-a plăcut să am o vie albastră, pe malul Dunării, de care să mă ocup.

Rep.: Cât de mult vă regăsiţi, ca om şi scriitor, în spaţiul magic al tărâmului dintre Dunăre şi Mare?

O. D.: Mă regăsesc cu toată fiinţa mea şi vreau să fac o mărturisire: până la această vârstă, aproape că nu am părăsit acest spaţiu. Am devenit dependent de el, bătându-l cu piciorul în anii copilăriei, ai tinereţii şi, mai ales, ai maturităţii.

Rep.: Care este cea mai mare realizare a omului şi scriitorului Ovidiu Dunăreanu? Există şi regrete?

O. D.: Cea mai mare realizare a mea, de până acum, sunt cărţile mele de după ’90, cât şi activitatea desfăşurată la Constanţa, în interesul scriitorilor de aici. Mai am o mare realizare, cei doi fii ai mei, Răzvan şi Radu, oameni pasionaţi de istorie, arheologie şi cultură, în care am încredere. Ca un regret, o spun sincer, ar fi trebuit să mă fi lăsat mai puţin copleşit de teamă, de ezitări, înainte de ’90 şi să fi încercat să scriu mai mult.