Lumea mondială a cinematografului a avut ceva de învăţat în materie de marketing şi, mai ales, de corelare a acestuia cu procese culturale de anvergură, de la câteva modele de referinţă. Americanii cheltuiesc sume adesea exorbitante spre a lansa un film, asigurând un circuit planetar Nopţii Oscarurilor. Statul francez încurajează producţia naţională, pregătindu-i, de asemenea, o susţinută vizibilitate internaţională, între altele prin festivalul de la Cannes. Este destul de dificil să rivalizezi cu asemenea maşinării cinematografice. De aceea, mai simplu, dar nu şi mai liniştitor, pentru noi, românii, este să privim către acele spaţii ale unor industrii europene care, fără a fi uriaşe, ştiu să-şi cultive consecvent, temeinic, propriile interese. Iată, m-am gândit la toate acestea cu ocazia anunţării la Zurich a unor premii pentru jurnaliştii de film, pentru tehnicieni, respectiv pentru directorii de imagine, şi, de asemenea, pentru compozitorii de muzică de cinema. Nu-i vorbă, şi la noi a crescut numărul festivalurilor, apoi se acordă premiile Uniunii Cineaştilor, premiile „Gopo”.

În vreme ce se aud, însă, tot mai multe voci aclamând dispariţia criticii de film, elveţienii au instituit o formulă de încurajare a pârghiilor de promovare a propriei producţii. Au instituit, iată, „Premiul Pathe”. Aflat la cea de-a cince ediţie (se acordă, deci, din 2006), el a pornit la drum prin a desemna cea mai bună cronică destinată unui film eleveţian al anului precedent. În valoare de zece mii de franci elveţieni, premiul lua în considerare doar textele din presa scrisă. Din acest an se acordă şi un al doilea premiu, de aceeaşi valaore, pentru cel mai bun comentariu apărut pe suport electronic.

Câştigătorii au fost anunţaţi recent, în cadrul unei conferinţe de presă, ce altminteri precede „Zilele filmului elveţian de la Solothurn”, unde se derulează festivităţile de înmânare a premiilor. Cei doi critici sunt Cristoph Egger, premiat pentru o cronică în limba germană la „Home” de Ursula Meier şi Michael Sennhauser, pentru un comentariu on line la „Mama este la coafor”, un film de Lea Pool.

Iată, astfel, un posibil model de promovare a culturii cinematografcie ca pârghie de încurajare a producţiei naţionale, făcând, de altfel, parte dintr-un ansamblu mult mai cuprinzător cum sunt mai sus menţionatele „Zile de la Solothurn”, destinate filmului elveţian.