Molia a îmbătrînit în politică. Sub povara bătrîneţii haine grele, abia se tîrăşte de colo pînă colo… Gîfîie ori de cîte ori urcă treptele înaltei tribune. Cînd ajunge în faţa microfonului, se bîlbîie şi spune “tovarăşe” în loc de “domnule”. Tuşeşte după fiecare frază. Practic, e ticul clasic al moliei care vrea să-şi dea importanţă cu orice preţ. În cazul său, tusea seacă ţine loc de indicaţie preţioasă. E şi o formă sonoră de punctuaţie a celui care se visează mare conducător. Tusea măgărească ţine de veleităţile sale de “eminenţă cenuşie” a partidului. Molia face mare caz de vechimea sa în partid şi în politică. Se crede un fel de “guru”. Asta îmi aminteşte de ospătarul Duru, care serveşte clienţilor… Urmează rima. Alteori, ca şi cum s-ar gîdila sub tălpi, rîde prosteşte. Uită de la mînă pînă la gură textul. Confundă criza mondială cu întrecerea socialistă. Îşi începe discursul cu o doctrină şi termină cu alta. Fredonează cîntece din perioada brigadierilor de la Bumbeşti - Livezeni. Îi place să poarte bască. Cînd trebuie să dea un exemplu proletar, trînteşte cu basca de pămînt sau, în funcţie de necesităţi, aruncă după cîini cu ea. Moliei îi plac spectacolele de sunet şi lumină. Astfel de evenimente îi amintesc de perioada tinereţii sale uteciste. Molia este una dintre relicvele politichiei. Ne stă pe creier. Conform obiceiurilor şi apucăturilor dobîndite în timp, molia ne trage înapoi. Deviza sa: ”Înainte era mai bine”! Sanchi. Nu degeaba i se spune molia comunistă… Cînd cade pe spate, e semn că vrea să fie adulată. Îi este un dor teribil de lozinca “Molia şi poporul”. Într-o anume epocă istorică, beneficia direct de binefacerile personale ale cultului personalităţii. În loc să fie pusă la insectar, ca orice relicvă a istoriei, bate pas de defilare în noua democraţie. Sigur, fiind învăţată cu alt ritm, greşeşte frecvent cadenţa. Moliei nu-i place că, în anumite chestiuni, este marginalizată. Ca atare, nu se împacă absolut deloc cu funcţia sa onorifică. De pe această poziţie, molia e ca fiul ploii. Flu-flu-flu. Se simte de la o poştă damful de vechi. Ca să-şi prelungească veacul în politichie, fuge de naftalină. Sînt politicieni băgaţi de multă vreme la naftalină, precum castraveciorii în saramură. Paradoxal, ei continuă să reprezinte rezerva de cadre a unor partide. Din acest motiv, dacă aţi observat, în structurile de conducere ale unor formaţiuni politice sînt numai murături. Dacă întrebi de profilul moral al unui lider de partid se întîmplă să primeşti şi răspunsuri de genul: ”E o acritură, domnule”. Molia politică are tot interesul ca societatea noastră multilateral dezvoltată să bată pasul pe loc. În felul acesta, nimeni nu poate să-i ia faţa. Cînd intră în campania electorală, molia se complace în tot felul de acţiuni populiste. Adoră, de pildă, lozincile care exprimă recunoştinţa poporului faţă de sacrificiul său suprem. Dacă vreţi să-i gîdilaţi urechile, strigaţi: ”Molia ne dă nouă, chiar zece, lapte, carne, pene, ouă…”