Artist al imaginii, operator, producător şi realizator de filme, Vivi Drăgan Vasile a lucrat cu mulţi dintre colegii săi de generaţie, dar nu numai, fiind alături de Stere Gulea, la „Moromeţii\" (1987), dar şi la două din filmele acestuia de după 1989. S-a aflat, apoi, printre semnatarii imaginii la trei dintre filmele româneşti sau străine (în coproducţie) ajunse la Cannes: „Şi va fi...\" (1993, regia - Valeriu Jereghi) şi „Secţia\" (1995, regia - Peter Gothar). A colaborat, de asemenea, cu Cristian Mungiu la lungmetrajul de debut al acestuia - „Occident\". Experienţa lui Vivi Drăgan Vasile conţine multe momente demne de a fi reţinute şi despre care acest adevărat artist al imaginii a vorbit într-un amplu interviu, din care publicăm, astăzi, cea de-a doua parte.

Reporter: Cum s-a derulat relaţia dintre un operator cu multă experienţă ca dvs. şi un regizor care se afla la debut, Cristian Mungiu?

Vivi Drăgan Vasile: Eu încercam să complic. El voia simplitate. Eu încercam să-i ofer variante, mai multe duble, ca să aibă de unde alege la montaj. El mă trăgea înapoi, cu o timiditate sigură. În final, m-a surprins. Obţinuse expresivităţile necesare fără complicaţiile discursului clasic. Nu preţuia amorsa, de pildă. El nu voia să se vadă toate acele subtilităţi regizorale, considerîndu-le inutile.

Rep.: „Occident\" este altminteri un film deosebit de ambiţios. Trei povestiri în spaţii diferite, ce se adună apoi.

V.D.V.: Are un fel anume de a valorifica spaţiile în folosul naraţiunii. În „4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile\" sînt doar cîteva: camera de hotel, baia, casa băiatului.

Rep.: Se remarcă, de asemenea, în filmul premiat la Cannes, articularea epică a povestirii, într-o formulă tradiţională, clasică.

V.D.V.: Construcţia era imaginată şi controlată ca de un absolvent de filologie. Se simte apetenţa pentru subiect. De fapt, el este şi un bun scenarist.

Rep.: Se vede lucrul acesta în filmele proprii, dar şi atunci cînd colaborează cu alţi regizori din generaţia sa. Mă gîndesc la „Canton\" de Constantin Popescu, dar şi la scheciurile din „Amintiri din Epoca de Aur\".

V.D.V.: Cristi este şi un fin psiholog. Se bazează pe spectaculosul din interiorul personajului, iar aceasta vine din educaţia lui umanistă. Se simte că este un om care are o... bibliotecă în cap. Primează modelul literar la el, în sensul că efectul constructiv emană din relaţiile dintre personaje, şi nu din întîmplări. Ştie să evite impresia de teatru filmat printr-o tensiune a raporturilor dintre personaje, fără a uita să adăugăm aici umorul situaţiilor.

Rep.: „Occident\" a fost, de fapt, al treilea film intrat la Cannes şi la care dvs. aţi semnat imaginea.

V.D.V.: Da. Am început, în 1993, tot la Quinzaine..., cu „Şi va fi...\", prezentat în festival cu un alt titlu - „Presentimentul\".

Rep.: A fost o colaborare între studiourile de la Buftea şi „Moldova” de la Chişinău. Regizorul Valeriu Jereghi a luat şi un premiu important la Costineşti, pesemne la ultima ediţie a acestui festival de care, din păcate, multă lume nu vrea să-şi mai amintească.

V.D.V.: A fost un succes, iar selecţia la Cannes a confirmat acest lucru.

Rep.: A fost, mai ales, o experienţă specială pentru mine, ca operator. Atît cerinţele de estetică a imaginii, cît şi filmarea, turnajul propriu-zis, au avut ceva de excepţie.

V.D.V.: Putem aduce cîteva exemple ca argumente în sprijinul a ceea ce mărturisiţi acum?

Rep.: Filmul are un puternic accent metaforic, alegoric. Este povestea unei femei şi a unui copil care asistă la renaşterea planetei, după un cataclism. Acest „no man\' land\" înseamnă a te lipsi la filmare de repere certe şi de a folosi lumina într-un fel special. Regizorul, să nu uităm, era un om cu studii la Moscova, venea din pleiada tarkovskiană, a filmelor de atmosferă, pregnant vizuale. Am filmat în zori, în amurg. Căutarea locurilor de filmare a avut un rol important. Trebuia să construim imaginea unui timp încremenit. Scenografia te obliga la situaţii dificile. De pildă, am filmat în vulcanii noroioşi, dar şi în grote. Regizorul a aflat de existenţa unor chilii săpate de călugări într-o pădure, într-o stîncă de piatră, undeva pe lîngă Buzău. Erau bolovani uriaşi, în spatele cărora, pe pereţii chiliilor se aflau icoane.

Rep.: Presupun că efortul fizic a fost considerabil.

V.D.V.: Timp de 30 de zile, am mers la filmare cu elicopterul lui Ceauşescu. Locuiam la Buzău, apoi am fost la Serata Monteoru. Făceam 40 de minute cu elicopterul, dus-întors. De acolo ne lua o căruţă cu doi boi şi mai mergeam încă o jumătate de oră, pînă la locul filmării. Rolul principal îi aparţine Mariei Ploae. Dincolo de interpretare, şi în cazul ei, efortul fizic era uluitor. Cu toţii am avut un gen de experienţă profesională greu de întîlnit. Era imediat după Revoluţie şi ambiţia era foarte mare pentru toţi. Valeriu Jereghi, ca discipol al unui anumit cinematograf poetic, încerca să smulgă totul prin efectele vizuale, fără a folosi cuvîntul. Trebuia, de pildă, să surprind apariţia unei luminiţe într-un ocean de întuneric. Eram ca într-un film vechi, de la începuturile cinematografului. Parcurgeam o iniţiere, o renaştere, o chemare la viaţă şi la existenţă.

Rep.: A urmat, în 1995, „Secţia\", în regia lui Peter Gotha.

V.D.V.: Am filmat în ‘94-‘95. În 1995, filmul a intrat la Cannes, în secţiunea Un certain regard. Regizorul a mai fost la Cannes, mai lucrase. Acesta era al cincilea lui film. Şi aici era vorba de o parabolă, a comunismului, de astă dată.

Rep.: Aţi fost şi dvs. la Cannes?

V.D.V.: Nu, dar am fost la Karlovy Vary, unde am şi obţinut Premiul criticii pentru imagine. Şi în acest caz se poate spune că am trecut printr-o experienţă profesională interesantă. Era şi o anumită compatibilitate biologică. Eram de-o seamă, în sensul că eram amîndoi născuţi în acelaşi an, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră: 28 august 1947, ora 12:00. Nu ştiu cîtă importanţă reală au toate acestea, dar vreau să spun că a fost regizorul cu care am discutat cel mai puţin în timpul filmărilor. Nu-ţi spunea niciodată \"Hai să facem aşa\", în schimb, te ducea acolo. Aşa îi conducea şi pe actori.

Rep.: Un cineast cu personalitate.

V.D.V.: Altminteri, un ciufut, un artist puţin agreat în ţara lui, în Ungaria, deşi apreciat şi, aş zice, temut. A făcut şi teatru şi film. A luat premii internaţionale. Stilul lui ţine de o anumită orientare, de a filma realitatea în aşa fel încît să pară ireală. Are un timbru special ca artist, iar ca om este admirabil. Nu şi pentru colegii lui de acasă sau cel puţin aşa se pare. Cam în genul în care, la noi, un mare regizor precum Lucian Pintilie nu este iubit de lumea cinematografică poate tocmai pentru că gloria lui internaţională şi inteligenţa artistică ies din obişnuit.