Criticul literar Monica Lovinescu a încetat din viaţă, la Paris, la vîrsta de 85 de ani. Jurnalist, critic literar şi cunoscut comentator de radio, Monica Lovinescu a decedat duminică noaptea, la ora 00.30, la spitalul Charles Richet din Val d\'Oise, la 15 kilometri de Paris. Ea era internată de circa trei luni, fiind grav bolnavă.

Dispariţia Monicăi Lovinescu readuce în atenţia românilor nu doar celebrele „Teze şi antiteze\" rostite pe undele postului Europa Liberă într-o Românie lipsită de libertate, ci şi amintirea unei scriituri caracterizate drept o pledoarie pentru adevăr. Monica Lovinescu, fiică a criticului Eugen Lovinescu, născută la 19 noiembrie 1923, şi-a început studiile primare în particular, fiind apoi înscrisă (1934-1942) la Liceul Notre Dame de Sion, unde a susţinut şi bacalaureatul, în 1942. S-a înscris la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, unde a obţinut licenţa, în 1946. În 1947, a plecat la Paris, cu o bursă a guvernului francez. În primele zile ale lui 1948, a cerut azil politic în Franţa. La început, a făcut parte din tinere companii literare şi a semnat regia unor piese de avangardă. Situaţia din ţară îi reţine apoi atenţia integral. A colaborat cu articole şi studii despre literatura română şi despre ideologia comunistă, în numeroase publicaţii, printre care: „East Europe”, „Kontinent”, „Preuves”, „L\'Alternative”, „Les Cahiers de L\'Est”, „Temoignages”, „La France Catholique”. De asemenea, a semnat capitolul despre teatrul românesc în „Histoire du Spectacle” (Encyclopedie de la Pleiade, Gallimard) şi a tradus cîteva cărţi din româneşte sub pseudonimele Monique Saint-Come sau Claude Pascal. Monica Lovinescu a colaborat şi la reviste din exil: „Luceafărul”, „Caiete de dor”, „Fiinţa românească”, „Ethos”, „Contrapunct”, „Dialog”, „Agora”. Din 1951 şi pînă în 1975, a realizat emisiuni literare şi muzicale la Radioteleviziunea Franceză, iar în 1962, şi-a început colaborarea la Europa Liberă. Din 1967, emisiunile de mare ecou au fost „Teze şi antiteze la Paris\" şi „Actualitatea culturală românească\". Monica Lovinescu a devenit, astfel, alături de Virgil Ierunca, una dintre vocile cele mai importante ale criticii literare româneşti, bucurîndu-se de o enormă influenţă în mediile intelectuale din ţară. Pe data de 18 noiembrie 1977, Monica Lovinescu a fost agresată de terorişti palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu, fiind transportată în stare de comă la spital. După însănătoşire, şi-a reluat activitatea, înţeleasă, cu echilibru şi luciditate, ca o adevărată misiune.

Monica Lovinescu i-a cunoscut în casa tatălui său pe toţi scriitorii ce frecventau cenaclul „Sburătorul\", i s-au dedicat poezii, a trăit mereu în preajma literaturii şi, de aceea, a început să scrie foarte devreme: la vîrsta de opt ani (1931) i se publică un basm în „Dimineaţa copiilor”, iar la 15 ani, îi apar proze scurte în revistele „Vremea” şi „Kalende” (sub pseudonimul Ioana Tăutu). După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, publică sub propriul nume romanul „În contratimp\", în mai multe numere din „Revista Fundaţiilor Regale”, iar după război, scrie cronică dramatică în ziarul „Democraţia” al lui Anton Dumitriu. La Paris, intensa activitate radiofonică se traduce în sute de recenzii, note, mese rotunde, comentarii, ce pot constitui materia mai multor volume. Printre operele publicate se află: „În contratimp\" (1945), „Histoire du spectacle\" (colaborare, 1965), „Unde scurte\" (Madrid, 1978), „La Vingt-Cinquieme Heure\" (Paris, 1949), „Au commencement etait la fin\" (Paris, 1951). La editura Humanitas au apărut: „Unde scurte\" (1990), „Seismografe. Unde scurte II\" (1993), „Posteritatea contemporană. Unde scurte III\" (1994), „Est-etice. Unde scurte IV\" (1994), „Pragul. Unde scurte V\" (1995), „Insula Şerpilor. Unde scurte VI\" (1996), „La apa Vavilonului I\" (1999), „La apa Vavilonului II\" (2001), „Jurnal 1981–1984\" (2003), „Jurnal 1985–1988\" ( 2003), „Jurnal 1990–1993\" (2003), „Jurnal 1994–1995\" (2004), „Jurnal 1996-1997\" (2005), „Jurnal 1998-2000\" (2006), „Cuvîntul din cuvinte\" (2007).

Virgil Ierunca, soţul Monicăi Lovinescu, care a murit în septembrie 2006, la Paris, a fost unul dintre intelectualii români de marcă din exil, una dintre cele mai cunoscute voci ale postului Radio Europa Liberă în timpul comunismului. Cei doi protagonişti ai criticii române de opoziţie, stabiliţi la Paris, au exercitat asupra intelectualităţii româneşti, timp de mai multe decenii, o incontestabilă influenţă modelatoare, în sensul informaţiei, al gustului, judecăţii şi atitudinii, ce a contrabalasnsat masiv propaganda oficială şi a contribuit la risipirea diverselor chipuri ale erorii. Monica Lovinescu s-a numărat printre eroii filmului documentar „Război pe calea undelor/ Cold Waves\", realizat de Alexandru Solomon. Totodată, în urmă cu o lună, Monica Lovinescu a donat statului român clădirea deţinută la Paris. Bunul a devenit proprietate publică a statului, în administrarea Ministerului Afacerilor Externe (MAE), în serviciul comunităţii româneşti din Franţa, al relaţiilor culturale dintre cele două ţări şi pentru conservarea patrimoniului simbolic al emigraţiei româneşti din Franţa şi va fi utilizat exclusiv în scopuri non-profit.

Gabriel Liiceanu: „Monica Lovinescu a murit înconjurată de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră”

„Monica Lovinescu are aura unei posterităţi ilustre, fiind fiica lui Eugen Lovinescu. Ea a fost legată de a patra generaţie de postmaiorescieni, de grupul de la Sibiu - Calotă, Radu Stanca, Doinaş -, de care şi eu sînt legat, chiar dacă sînt mai tînăr decît ei\", a spus jurnalistul Emil Hurezeanu. La rîndul său, scriitorul şi filosoful Gabriel Liiceanu a observat: „Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe la Europa Liberă s-au agăţat sute de mii de oameni înainte de 1990, a murit în stil românesc, înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră. În ultimii ani, cît a stat literalmente ţintuită la pat, telefonul încetase aproape să sune, iar cărţile ei memorabile apărute în acest răstimp în ţară au făcut obiectul unui interes mediocru. De la un moment dat încolo, românii n-au mai avut nevoie, pur şi simplu, de Monica Lovinescu. La ce bun să ţii minte un om a cărui valoare de întrebuinţare dispăruse într-un interludiu al istoriei? Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria. Şi asta pentru că nu sîntem capabili să respectăm minima ei condiţie: civilizaţia aducerii aminte\".

Alianţa Civică (AC), împreună cu alte ONG-uri şi sindicate, cere preşedintelui şi premierului, printr-o scrisoare deschisă, să decreteze doliu naţional în ziua înmormîntării Monicăi Lovinescu, precum şi să îi acorde acesteia, post mortem, cele mai înalte distincţii ale statului român.