Emil Boc şi-a dat demisia. A făcut-o ca să “detensioneze” situaţia politică existentă. Şi ca să demonstreze că nu ţine cu dinţii de scaun. Dealtfel, l-a mai pierdut o dată. Scaunul. Dar l-a recâştigat cu grăbire, graţie victoriei protectorului său în alegerile prezidenţiale. Cumulate, cele două cabinete Boc au însumat 1.142 de zile. Nu dintre cele mai însorite. Guvernarea aceasta a început cu criza şi a crescut odată cu ea. Probabil că nici un alt cabinet nu a întâmpinat atât de multe şi diverse vicisitudini – politice, economice, sociale, morale şi meteorologice – precum această guvernare de care lumea s-a săturat şi n-a mai avut răbdare s-o tolereze până la capăt. Ar mai fi fost doar câteva luni – dar, ca de obicei, acestea sunt cele mai greu de suportat. A înţeles şi preşedintele acest lucru şi a catadixit să-şi mazilească favoritul. Este bine ştiut că atunci când e să renunţe la oameni care l-au servit, preşedintele nostru n-are regrete. O face cu mare naturaleţe. Şi cu speranţa că odată “capul lui Moţoc” livrat gloatei, aceasta se va linişti şi-l va lăsa să lucreze în continuare pentru binele naţiei.

Boc iese din guvern şi intră în istorie. Ca cel mai slab premier al celui mai incompetent guvern al ultimelor două decenii. Mă pripesc, însă, spunând “slab”. Emil Boc practic n-a existat. A existat o persoană cu înfăţişarea sa, dar purtând şi etalând toate atributele celui care l-a inspirat. Nu spun manipulat pentru că termenul este prea specializat. O marionetă nu este manipulată. Este mânuită. Emil Boc a fost mânuit cu îndemânarea cu care mânuitorul ne-a obişnuit în cei 7 ani din cei 10 în care ar trebui să-l suportăm.

Revin: ce lasă în urmă Emil Boc? Ce moştenire? Nimic altceva în afară de o naţiune sărăcită, debusolată, încrâncenată, sătulă de politică şi politicieni. Atâta şi nimic mai mult…