Carmen Tegzeşiu, o virtuoasă a violoncelului, a fost, alături de violonista Adeline Penescu, protagonista unei „Seri camerale” de excepţie, eveniment desfăşurat săptămâna trecută, în foaierul Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski”. Melomanii au avut ocazia să se delecteze cu câteva arii celebre, iar la finalul spectacolului, artista, licenţiată a Conservatorului de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti şi fondatoare a Filarmonicii „Marea Neagră”, a acordat cotidianului „Telegraf” un interviu în care a vorbit despre vocaţia sa şi despre menirea artistului, în general.

Reporter (R.): Când şi cum v-aţi descoperit pasiunea pentru muzică?

Carmen Tegzeşiu (C.T.): Consider că acest lucru ţine de educaţie. Provin dintr-o familie din Ardeal cu mare dragoste pentru muzică. Am crescut mergând constant la Operă şi la Filarmonică, iar în acest context, probabil că, înainte de a vorbi foarte corect, am... intonat mult mai corect. Ce pot să spun? Această pasiune a crescut odată cu mine. Este posibil ca părinţii mei să nu îşi fi dorit ca eu să fac asta, pentru că, la vremea respectivă, a face o profesie din artă, sub orice formă de exprimare ar avea ea, nu era chiar aşa de „la modă” pentru o fată. Am abordat tema cu foarte mult curaj. Părinţii mei, de formaţie realistă (n.r. tatăl a fost matematician şi mama economist), s-au dovedit a fi oameni foarte moderni, deoarece mi-au permis, ba chiar m-au încurajat să îmbrăţişez această profesie. De fiecare dată mi-au spus că, atât timp cât o fac cu pasiune şi plăcere, voi avea şansa de a reuşi şi posibilitatea de a mă face înţeleasă de cei care ascultă.

R.: Cum vedeţi dvs. această chemare specială pe care o aveţi?

C.T.: Dacă artistul poate ajunge la sufletul omului, atunci menirea sa este împlinită. De la un lucru concret, cum e o partitură muzicală sau un text pe care îl avem, noi trebuie să îl percepem, să ni-l însuşim, apoi să îl (re)creăm, gândindu-ne, totodată, ce a dorit autorul să scrie, care a fost perioada în care a trăit şi apoi să o redăm, aducând un plus, dacă putem face asta. În fond, aceasta este menirea artistului.

R.: Violoncelul este primul instrument pe care l-aţi studiat?

C.T.: Da. Am studiat în şcoală şi pianul, acesta fiind cel de-al doilea instrument.

R.: Ce anume v-a atras la violoncel, dat fiind faptul că nu este considerat un instrument uşor de însuşit?

C.T.: Este instrumentul care se află cel mai aproape de percepţia urechii umane. Cântă exact pe ambitusul pe care urechea omului îl percepe şi agreează.

R.: Cum vedeţi dvs. frumuseţea muzicii în viaţa cotidiană?

C.T.: Dată fiind profesia mea şi anii de muncă, respir... muzică. Ca dovadă, noi, artiştii, realizăm cu drag toate aceste manifestări - „Seri camerale” - în trio, cvartet, duet, septete, orchestră de cameră, în toate formele cu putinţă. Baza este, însă, teatrul, iar cine păşeşte acest prag cu curaj trebuie să înţeleagă că este o lume de o frumuseţe extraordinară, în care toţi, indiferent de poziţie socială, putem fi prinţi, regi, putem fi stăpânii sau făuritorii lumii. Mai mult de atât, ascultând muzică, ne putem forma în minte propriul nostru roman, propria noastră pictură, propria noastră libertate de gândire în frumos. În acest fel, cred că putem să trăim mai bine şi mai frumos, chiar dacă în tot ceea ce ne înconjoară există agresivitate. Această evadare în culoare, în gând, în muzică, poate să fie o eliberare pentru noi toţi.

R.: Fiului dvs., violonistul Sebastian Tegzeşiu, i-aţi insuflat pasiunea pentru muzică sau a descoperit-o el singur, trăind într-un mediu propice?

C.T.: Noi am încercat să fim nişte părinţi moderni. I-am arătat tot ce putea fi mai frumos, în sensul că l-am crescut mergând în muzee sau la teatru. L-am crescut în aşa fel încât să-şi poată alege liber ceea ce-şi doreşte să facă, şi-ar fi putut alege o profesie în orice alt domeniu. El şi-a găsit forma de exprimare în muzică şi cred că a fost şi cea mai potrivită alegere, dată fiind şi traiectoria internaţională a carierei sale.