Semnarea acordului pentru proiectul Nabucco nu a scurtat distanţa dintre UE şi independeţa sa energetică faţă de Rusia. Principala problemă identificată de specialişti este lipsa unui angajament din partea furnizorilor de gaze, consideră un expert în securitate energetică. Aprecierile îi aparţin lui Alexandros Petersen, director asociat la Centrul pentru Energie Eurasia de pe lîngă Consiliul Atlanticului. Într-un editorial pentru The Wall Street Journal (WSJ), Petersen subliniază că, în pofida progreselor realizate de cele cinci state implicate - România, Turcia, Ungaria, Bulgaria şi Austria - în ce priveşte Nabucco, care au culminat în luna iulie cu semnarea acordului interguvernamental, niciun exportator de gaze naturale din regiunea Caspică sau din Asia Centrală nu şi-a asumat un angajament ferm de furnizare către consorţiu. Înainte de semnarea acordului interguvernamental, pe 13 iulie, la Ankara, Azerbaijanul, considerat unul dintre principalii furnizori ai Nabucco, a încheiat un contract de export cu grupul rus Gazprom, aminteşte Petersen. Oficial, cei 500 milioane de metri cubi de gaze naturale care urmează să fie furnizaţi anual de Azerbaijan Rusiei în baza acestui contract sînt destinaţi consumului intern, însă Gazprom poate revinde gazul Europei la preţuri „umflate”, iar acordul are mai degrabă rolul de a “atrage atenţia Vestului”, ţinînd cont de volumul redus de gaze, notează expertul în securitate energetică. “Contractul dintre Azerbaijan şi Gazprom reprezintă, practic, un avertisment către Europa. Baku transmite Bruxellesului că ar putea face afaceri mai avantajoase cu Moscova, dacă Europa nu acţionează mai prompt”, se arată în editorialul WSJ. Astfel, principala problemă a UE în ceea ce priveşte asigurarea necesarului de gaze naturale pentru proiectul Nabucco este că nu deţine exclusivitate în rîndul exportatorilor vizaţi. Pe lîngă Rusia, gazele din regiunea Caspică şi Asia Centrală au trezit interesul Chinei, Indiei şi chiar al Iranului - el însuşi un exportator important de resurse. Proiectul Nabucco, proiectat să transporte circa 31 miliarde metri cubi de gaze naturale pe an din regiunea Caspică şi Asia Centrală către Europa, este dezvoltat de un consorţiu la care participă şase companii, cinci din partea statelor de tranzit şi un partener strategic german, respectiv Transgaz Mediaş, Botas (Turcia), OMV (Austria, acţionarul majoritar al Petrom), MOL (Ungaria), Bulgargaz (Bulgaria) şi RWE (Germania). Construcţia Nabucco este programată să înceapă anul viitor, iar primele transporturi de gaze ar putea avea loc în 2014-2015.

România ar putea participa la South Stream?

Acordul semnat săptămîna trecută între Turcia şi Rusia privind gazoductul South Stream este menit să contracareze realizarea Nabucco, iar Gazprom ar putea încă redirecţiona conducta prin zona economică a Ucrainei şi României, scrie analistul Vladimir Socor în Eurasia Daily Monitor. Semnarea acordului privind deschiderea zonei economice turce din Marea Neagră pentru construirea gazoductului South Stream este, în primul rînd, menită să fie “o contralovitură la proiectul Nabucco”, scrie analistul american, notînd că evenimentul a avut loc la doar trei săptămîni după semnarea acordului interguvernamental pentru Nabucco, tot la Ankara. Acordul ar avea ca scop intimidarea investitorilor europeni interesaţi de Nabucco, sugerînd că dacă Rusia construieşte South Stream înainte, rezervele de gaz din Marea Caspică nu vor mai fi suficiente pentru conducta europeană. „Oricît de neplauzibil ar fi, South Stream a fost supranumit un proiect ce “ucide Nabucco”, cel puţin ca intenţie”, spune Socor. Însă decizia de a trasa South Stream prin zona economică turcă din Marea Neagră nu este bătută în cuie, consideră analistul, sugerînd că ţinta adevărată a acestui exerciţiu rus de relaţii publice este, de fapt, Ucraina. Moscova nu ar fi atît de mult interesată să construiască un nou gazoduct scump, ci să obţină controlul asupra reţelei de tranzit din Ucraina. Însă după ce UE a început să se implice în modernizarea reţelei ucrainene, Rusia a devenit “tot mai interesată în opţiuni ce ocolesc Ucraina, cum ar fi South Stream sau Blue Stream2”, scrie Socor. Opţiunea de a trasa South Stream prin zona economică ucraineană şi cea românească din Marea Neagră rămîne încă valabilă, consideră expertul american, deoarece ar fi mai ieftină şi mai scurtă decît prin zona turcă. Socor aminteşte de solicitarea Gazprom făcută României de a permite realizarea unui studiu de fezabilitate. “Utilizarea zonei româneşti are sens doar dacă South Stream trece prin zona ucraineană în drum spre Bulgaria. Zona românească este localizată între cea ucraineană şi cea bulgară. România a dat un răspuns pozitiv solicitării Gazprom. Acest lucru indică faptul că Gazprom nu a abandonat opţiunea ucraineană şi aşteaptă poate rezultatul alegerilor din Ucraina din 2010, înainte de a determina ruta South Stream. Între timp, Gazprom semnalizează şi că nu este complet dependent de ruta turcă pentru proiectul South Stream”, scrie Socor. “Rolul României (ca şi cel al Turciei, în scenariul alternativ) ar fi limitat la a permite trecerea conductei, deşi Moscova a sugerat că România ar putea participa în viitor ca partener la South Stream. Această deschidere este menită ca semnal că Moscova ar putea considera ocolirea Bulgariei prin România, dacă guvernul bulgar dezvoltă rezerve privind costurile şi beneficiile South Stream pentru Bulgaria. Noul guvern de la Sofia a exprimat deja asemenea rezerve, întrerupînd temporar participarea Bulgariei la negocieri şi aşteptînd o analiză detaliată”, notează expertul american. South Stream va fi alimentat cu gaz din Rusia, Asia Centrală şi Kazahstan, potrivit Moscovei. Conducta trece pe sub Marea Neagră legînd Rusia de Bulgaria, unde se va împărţi într-o conductă către nord-vest spre Austria şi una spre sud, spre Grecia şi Italia.