Comprimată, pentru a răspunde nevoii publicului afectat de... lipsa timpului liber, pe de o parte, dar şi pentru a nu ţine prea mult spectatorii în starea de tensiune instaurată de dramă, premiera Teatrului de Stat Constanţa (TSC), „Năpasta”, după I.L. Caragiale, a fost primită cu interes de public, vineri şi sâmbătă seară.

Sub bagheta regizorală a lui Sorin Militaru, piesa „Năpasta”, cu care TSC a deschis stagiunea 2012-2013, a marcat audienţa prin tensiunea transmisă, prin replici, dar şi prin muzica cu accente dramatice, semnată de tânărul Andrei Mihai. De asemenea, decorul auster - cu accente de culoare pe fundal - ca şi hainele cernite ale personajelor, „imaginate” de scenografa Maria Nicola, au evidenţiat „năpasta sufletelor” prinse într-un teribil joc al dragostei, urii şi al morţii.

OBSESII ŞI DRAME În rolul Ancăi, singurul personaj feminin din piesă, publicul o regăseşte pe Dana Dumitrescu, o actriţă complexă, pregătită la clasa profesorului Ion Cojar, care a regăsit, cu acest prilej, plăcerea interpretării unui rol de dramă psihologică. Aşa cum Anca e însufleţită de răzbunare, fiecare personaj este animat de obsesie. Dragomir, interpretat de Cosmin Mihale, şterge compulsiv urmele lăsate de mort, învăţătorul Gheorghe, redat de Adrian Dumitrescu, aparent neatins de dramă, este îndrăgostit nebuneşte de Anca, iar nebunul Ion (Marian Adochiţei), prins între două lumi, îşi spune of-urile când sprinţar, când pe ton de litanie. Regizorul a ales ca Dumitru, răposatul soţ al Ancăi, ucis din gelozie de Dragomir, să se... „întrupeze” şi să bântuie fantomic scena. În rolul său, Sorin Militaru l-a ales pe Remus Archip, cel care, la montarea precedentă, „(Pe)trecerea sufletelor”, a jucat tot rolul mut al... „mortului”.

Scena se continuă, ca un culoar, spre public, pentru ca personajele să vină să-şi spună năpasta sufletelor, sporind efectul instaurat din prima până în ultima secundă a piesei. Apăsate, tăioase, repezite, replicile personajelor ascund tensiuni puternice. Chiar dacă personajele tac, publicul poate să le asculte zbuciumul inimii, redat de muzica „sistolică” şi care creşte în intensitate.

Concentrat ca o pastilă amară, cu efect puternic, spectacolul se termină brusc, neaşteptat, lăsând publicul într-o stare de uimire, pradă unor trăiri contrastante.