Pînă în clipa cînd citiţi acest editorial, aţi auzit sau citit nenumărate văicăreli, acuzaţii sau regrete publice cu privire la echipa naţională de fotbal. Eu nu vreau să vă fac să plîngeţi şi mai rău, ci mi-aş dori să vă determin să zîmbiţi!

Naţionala noastră s-a dovedit a fi cea mai mare păcăleală pentru microbiştii autohtoni, la acest campionat european de fotbal, exact cum a fost şi PD-L-ul pentru suporterii săi fideli, la ultimele alegeri locale. Este drept că, atît vicecampioana mondială, Franţa, cît şi campioana Europei „en titre”, Grecia, s-au făcut de rîs mai rău decît noi. Dar asta nu e o consolare pentru nimeni dintre cei care iubesc fotbalul românesc. Am plecat la război ca nişte cuceritori, cum a intrat şi PD-L în alegeri, dar ne-am întors acasă cam plouaţi, la propriu şi la figurat, cu aceeaşi „buză umflată” pe care o avea şi Vasile Blaga, după anunţarea exit-poll-ului pentru Bucureşti. Mircea Sandu, preşedinte FRF, a fost - vorba lui Cătălin Tolotan - omul care a centrat, a dat cu capul, a promis, a declarat, a fost optimist, apoi dezamăgit, pe urmă obiectiv, adică le-a făcut pe toate… Am putea spune că este vorba de o personalitate copiată la indigo după cea a „preşedintelui jucător”. Ca şi emulul său, Traian Băsescu a trecut, cu ocazia acestor alegeri, de la extaz, la agonie. Optimismul triumfalist a fost înlocuit cu „analize” şi „explicaţii”, ca şi în cazul lui Victor Piţurcă, numai că Piţi a semănat mai curînd cu premierul, pentru că a încercat imposibilul, deşi cunoştea valoarea reală a echipei, pe lîngă faptul că s-a temut, în mod evident, în meciul cu Olanda. Cristi Chivu mi s-a părut că joacă în rolul lui Videanu, iar Florentin Petre aş fi jurat că este Emil Boc. Mirel Rădoi a intrat în pielea lui Vasile Blaga, cu deosebirea că şi-a rupt doar nasul, nu şi gîtul, stilistic vorbind, aşa cum a păţit buldogul la Capitală. Dorin Goian şi Gabi Tamaş parcă erau Radu Berceanu şi Cezar Preda, cei doi învinşi la Consiliile Judeţene. În fine, Adi Mutu a devenit o clonă a lui Liviu Negoiţă, pentru că s-a aşteptat totul de la el, dar nu a reuşit nici pe jumătate… Singurul personaj politic de la PD-L căruia nu i-am găsit un corespondent fotbalistic rămîne Elena Udrea, cu toate că mă gîndesc, totuşi, la o posibilă potrivire de caracter între ea şi „Pisica”, deoarece Lobonţ a evitat, la un moment dat, să primească un gol printre picioare!

PD-L nu a fost eliminat din jocul politic, ca echipa naţională de la acest campionat european, dar a avut un destin asemănător cu al fotbaliştilor, în ceea ce priveşte orizontul de aşteptare electoral… Cred că mai ţineţi minte bancul acela cu văduva curtată de un bărbat, care acceptă, în cele din urmă, să se culce el, însă cu o singură condiţie: „Încet şi trist!”