Dacă un român plecat acum zece ani, la muncă, pe planeta Marte, întors brusc acasă, doar pentru a serba împreună cu familia Anul Nou chinezesc, ar sesiza scandalul din jurul relaţiei Băsescu-Arafat, ar fi poate mirat. În primul rând, mirat că, deşi nu pe toţi palestinienii îi cheamă Arafat, de ce tot timpul numele preşedintelui român, de-acum şi dintotdeauna, e asociat cu numele ăsta?! Apoi s-ar indigna când ar constata că o persoană de bună calitate, cum în mod cert este dr. Arafat, este terfelită de un românaş şmecherit, fie el şi preşedinte al unei republici. Asta, dacă vorbim de meseriaşul amintit, care-a lipsit prezumtiv vreo zece ani din România. Dacă însă ne referim la compatrioţii noştri rămaşi acasă, fie ei şi ridicaţi la rangul de jurnalişti ”găozari”, mirarea asta este inexplicabilă. În primul rând, pentru că dr. Arafat NU este prima personalitate terfelită de Băsescu ci, probabil jubiliar, a cincizecea. Or, după ce Marinaru\' bezmetic şi-a permis să-i măscărească pe Putin, Sarkozy, Tony Blair, guvernul Olandei, regele Finlandei (după cunoştinţele Elenei Udrea) şi pe cel al României, pe deasupra, dr. Arafat s-ar putea simţi flatat, într-o asemenea galonată descendenţă. Problema e că, prin continuarea unei asemenea mirări inexplicabile, poporul ăsta chinuit de soartă şi blagoslovit numai cu preşedinţi de batjocură arată şi o tolerabilitate condamnabilă la tot felul de umilinţe şi motive de satire şi mişto din partea restului planetei. Pentru că nu cetăţeanul Băsescu Traian, domiciliat în apartamenul moştenit de la neamuri, în Inel II, i-a jignit pe preşedintele rus, al Franţei şi pe premierii britanic şi olandez, ci Alesul a cel puţin (sau aproape, ca să fim mai riguroşi) jumătate din românii cu drept de vot. Şi, în cele din urmă, fatalitate, şi al celeilalte jumătăţi, cu nimic mai brează dacă, în atâţia ani de mitocănie şi panaramă, n-a găsit modalităţile (democratice, nota bene) să dea cu cracii-n sus aşa o aschimodie. Bref, dr. Arafat ar putea crede, pe drept, că facerea de bine (a se citi să scoţi morţi şi răniţi, fatalmente români, dintre fiarele contorsionate ale maşinilor făcute praf pe drumurile şi şoselele unei ţări fără legislaţie rutieră coerentă, dar cu mulţi ciorditori de lemne) se cheamă... dragoste cu de-a sila, că nu ştim cum se zice în arabă la incest, şi nici nu dă bine. Şi apropo, decoraţia i-a dat-o doctorului Arafat poporul român, pe merit, şi nu acelaşi Băsescu Traian, care doar a mirosit (şi atunci) oportunitatea de a-şi face capital de imagine pe seama unui truditor, cu adevărat devotat şi serios. Aşa că cine crede că hlizitul de la Cotroceni chiar place pe cineva, în afară de acoliţii săi apropiaţi de şmenuri şi manevre, se înşală încă o dată amarnic. Şi n-are nici măcar scuza de-a fi fost plecat zece ani, la muncă, pe Marte.