Am vrut să scriu un editorial pe care l-aş fi intitulat „Exemplul lui Obama”. M-a impresionat reconcilierea politică la care a recurs preşedintele recent ales al Americii. A numit-o în funcţia de Secretar de Stat, ceea ce în SUA înseamnă ministru de externe, pe fosta sa concurentă din campania electorală, Hillary Clinton, şi a anunţat că doreşte să păstreze în echipa prezidenţială cîţiva republicani titularizaţi de George W. Bush, chiar dacă sînt membri ai partidului advers. Barack Obama a explicat că, în timpuri de criză ca acestea, politicienii trebuie să fie uniţi spre binele naţiunii pe care o conduc. La noi, chestia asta s-ar fi numit „guvern de uniune naţională” şi a mai fost vehiculată de cîteva ori, de la Revoluţie încoace. E frumos, aş adăuga eu, însă nu merge în România! Cel care m-a convins că aşa stau lucrurile a fost chiar Mircea Geoană.

Invitat la un talk-show moderat de Ion Cristoiu, preşedintele PSD m-a impresionat prin elocinţa ideilor, retorica impecabilă şi simţul umorului. A vorbit punctual şi a lăsat impresia unei desăvîrşite sincerităţi politice. Întrebat de gazetar dacă ar accepta un guvern de uniune naţională, Geoană a răspuns răspicat că o asemenea variantă este exclusă. „Ar fi ceva pestriţ şi confuz! Cine ar mai face opoziţie, într-un astfel de caz? Încă nu sîntem o democraţie consolidată, ca America, motiv pentru care avem nevoie de o opoziţie puternică” - a spus liderul PSD. Această atitudine mi s-a părut o dovadă de bărbăţie politică remarcabilă. Într-adevăr, nu trebuie să te simţi doar puternic, ci trebuie să ai şi tărie de caracter, ca să încurajezi ideea de opoziţie, ca pe o necesitate a democraţiei româneşti! Dacă fiecare partid din România ar avea acelaşi fair-play, lucrurile ar sta mult mai bine decît acum…

Mircea Geoană nu a exclus ideea unei alianţe postelectorale, pentru a obţine majoritatea parlamentară care va permite PSD-ului să formeze viitorul guvern. Sincer să fiu, m-a impresionat siguranţa de sine, lipsită de cel mai mic orgoliu, pe care a afişat-o politicianul social-democrat. Ascultîndu-l, mi-am dat seama că PSD-ul şi-a schimbat atitudinea politică şi are încredere în victorie. Oricît ar cîrcoti analiştii politici care, între timp, şi-au dat arama pe faţă şi candidează acum din partea PD-L, este o diferenţă ca de la cer la pămînt între fostul PDSR şi actualul PSD! Am înţeles şi explicaţia lui Geoană legată de complexul intelectualilor români, după o jumătate de secol de comunism, care ezită să-şi mărturiseasă simpatiile de stînga, spre deosebire de cei din Occident. Ca să nu mai adaug ceea ce am repetat de mai multe ori la această rubrică, anume faptul că marea criză mondială face necesară o guvernare de stînga, pentru următorul mandat, în România.

Am sentimentul că la scrutinul din 30 noiembrie va bate un vînt al schimbărilor ce va lua prin surprindere pe multă lume… Păcat că nu avem un preşedinte precum cel american!