Iranul şi marile puteri au intrat, ieri, în detalii, în a doua zi a ultimei lor reuniuni, la Viena, în vederea ajungerii la un acord istoric privind programul nuclear iranian. Diplomaţii din cadrul Grupului 5+1 (China, Franţa, Marea Britanie, Rusia, SUA şi Germania) şi cei care reprezintă republica islamică s-au întâlnit pentru prima dată în şedinţă plenară, în urma discuţiilor bilaterale pe care le-au purtat marţi. Ei au termen până la 24 noiembrie să ajungă la un acord.

Marile puteri suspectează din 2002 Iranul că vrea să se doteze cu bomba atomică, sub acoperirea unui program nuclear civil, acuzaţii pe care Teheranul le-a dezminţit întotdeauna. Controversa a provocat tensiuni care au ajuns până la ameninţări cu războiul, alimentate de temerile pe care un Iran înarmat nuclear le provoacă Israelului şi unor ţări arabe de la Golful Persic. Iranul doreşte anularea sancţiunilor dure care-i sufocă economia, în timp ce marile puteri îi cer să-şi limiteze capacităţile nucleare, astfel încât să facă opţiunea militară practic imposibilă. Negocierea este extrem de complexă, făcând rezultatul nesigur, după aproape un an de dialog intensiv. La sosirea în capitala Austriei, şeful diplomaţiei iraniene, Mohammad Javad Zarif, a promis să depună eforturi până în ultima zi. El a apreciat că un acord este posibil, dar şi-a avertizat interlocutorii să nu prezinte ”cereri excesive”. Secretarul de stat american, John Kerry, a îndemnat Teheranul să depună toate eforturile posibile.

Aşteptat la Viena, la mijlocul săptămânii, la fel ca și ceilalţi miniştri ai statelor care fac parte din Grupul 5+1, după primele reuniuni între diplomaţi sub patronajul lui Catherine Ashton, fosta şefă a diplomaţiei UE, care şi-a păstrat responsabilităţile în dosar, secretarul de stat a decis până la urmă să-şi amâne vizita.

DIVERGENȚELE PERSISTĂ Toate părţile au fost mai prudente în declaraţii în ultimele zile. ”Există în continuare lacune de acoperit şi nu ştim încă dacă vom reuşi acest lucru”, a declarat o sursă americană. Negociatorii trebuie mai întâi să tranşeze problema capacităţilor de îmbogăţire a uraniului pe care Iranul le va păstra după acord. Teheranul exploatează mii de centrifuge, susceptibile să furnizeze materia primă pentru bombe atomice. Iranul, insistă altă sursă occidentală, trebuie să consimtă să reducă în mod semnificativ capacităţile actuale, pentru a beneficia ulterior de cooperare în domeniul nuclear civil. Reactorul cu apă grea de la Arak, un echipament care ar putea produce plutoniu - cealaltă cale de acces la arma nucleară -, se află, de asemenea, în discuţie, la fel ca şi regimul inspecţiilor ONU cărora Iranul li se va supune după un eventual acord, dar şi ritmul anulării sancţiunilor. Cu privire la ultimul punct, o sursă occidentală reproşează Teheranului că vrea totul, imediat, ceea ce nu este realist. Un eventual acord va deschide calea către o normalizare a relaţiilor dintre Iran şi Occident şi va face posibilă o cooperare, mai ales în crizele din Irak şi Irak.

Unii analişti apreciază că un eventual acord va reduce, de asemenea, riscul proliferării nucleare în Orientul Mijlociu, chiar dacă alţii cred că un Iran reintegrat în jocul internaţional îi va îngrijora şi mai mult pe vecinii săi. În fine, un acord i-ar permite Iranului să-şi relanseze economia şi să-şi reia locul între principalii producători mondiali de petrol. Miza este suficient de importantă pentru ca Washingtonul şi Moscova să lase deoparte, pe timpul lucrărilor la acest dosar, divergenţele pe care le au cu privire la conflictul armat din Ucraina.

Numeroşi observatori nu cred absolut deloc că se va ajunge la un acord definitiv pe 24 noiembrie. În opinia lor, este mai probabil ca Iranul şi Grupul 5+1 să încheie un acord interimar care să permită prelungirea discuţiilor, aşa cum s-a întâmplat deja în iulie. Această formulă va fi însă foarte riscantă şi va permite critici din partea liniilor dure în ambele tabere. În opinia analistului Kelsey Davenport de la Institutul Arms Control Association, ”ar fi o nebunie să fie irosită această şansă istorică de a se ajunge la un acord, având în vedere capitalul politic investit atât de o parte, cât şi de cealaltă în negocieri”.