Sub o formă sau alta, suntem sclavii produselor cosmetice. Nu există persoană, fie femeie, fie bărbat, care să nu folosească, de câteva ori pe zi, un produs cosmetic. Odată cu intrarea României în UE şi alinierea necesară a legislaţiei româneşti la cea europeană, în anul de graţie 2000, a apărut pe tapetul public al atenţiei şi legea nr. 178 privind produsele cosmetice. La o primă privire aruncată respectivei legi, te încrunţi, scuturi din cap şi… mai citeşti încă o dată şi încă o dată şi… încă o dată. În legea despre care se presupune că ar trebui să ne protejeze, fie pielea, fie interesele, se arată, negru pe alb, că “pentru produsele cosmetice care au fost puse pe piaţă, SE PRESUPUNE că au fost evaluate ca fiind sigure pentru sănătatea umană”. Incredibil, dar adevărat: sănătatea pielii, ochilor, subraţelor, picioarelor noastre este doar o presupunere!!! Principiul se bazează pe următorul concept: “o persoană sau un agent economic care pune pe piaţă un produs cosmetic este responsabilă pentru acesta. Este responsabilitatea persoanei care pune pe piaţă un produs cosmetic (care poate fi producător, reprezentantul său autorizat sau beneficiarul fabricării produsului cosmetic) să se asigure că acesta este sigur, respectând prevederile articolului 5”, se mai arată în lege. Adică, după ce se “presupune” că produsele pe care le folosim zilnic au fost evaluate, următoarea “pârghie de siguranţă” este conştiinţa producătorilor şi distribuitorilor care îşi asumă responsabilitatea că produsul (“se presupune”) a fost evaluat!

Cu alte cuvinte, folosim produse cosmetice despre care se presupune că au fost evaluate, Ministerul Sănătăţii, adică cel care ar trebui să răspundă pentru asta, bazându-se în această presupunere pe conştiinţa responsabilă a producătorilor şi distribuitorilor, mult mai interesaţi, nu-i aşa? - de sănătatea consumatorilor decât de beneficiile financiare (!).

Articolul 2, lit. a) al respectivei legi defineşte produsul cosmetic ca fiind: „...orice substanţă sau amestec care urmează să fie pus în contact cu diverse părţi externe ale corpului uman, precum piele, păr, unghii, buze, organe genitale externe sau cu dinţii şi mucoasa bucală, cu scopul exclusiv sau principal de a le curăţa, a le parfuma, a le modifica aspectul şi/sau a le corecta mirosurile corporale şi/sau a le proteja ori a le menţine în bună stare”. Aşadar, cadrul presupunerilor se lărgeşte până aproape de infinit căci “orice substanţă” înseamnă… “orice substanţă”. Dacă sunteţi curioşi care sunt produsele ce conţin “orice substanţă”, puteţi vizita Anexa I la Legea nr. 178/2000, ce conţine Lista cu categoriile produselor cosmetice ce intră sub incidenţa definiţiei de mai sus.

Pe de altă parte, în limbajul de lemn al sus-numitului minister, informaţia se contrazice singură, fără a mai fi nevoie de alte comentarii: “obiectivul Legii este de a garanta produse cosmetice sigure, astfel încât folosirea lor să nu pericliteze sănătatea consumatorilor. Siguranţa se referă la compoziţia, ambalajul şi informaţia produsului cosmetic şi este cu totul în responsabilitatea producătorului sau a importatorului”. Totuşi, pe scurt: avem o lege, care are obiectivul de a ne proteja şi de a ne garanta produse cosmetice sigure, bazându-se pe presupuneri şi pe responsabilitatea asumată a producătorilor şi distribuitorilor.

Şi, dacă până aici nu v-am convins de absurdul şi incredibilul acestei situaţii, citiţi mai departe: “În UE nu există controlul produselor cosmetice înainte ca acestea să fie puse pe piaţă. Acest principiu este aplicat şi în România. (…) În cazul controlului pe piaţă, inspectorii abilitaţi pot preleva oricare produs de pe piaţă pentru a fi analizat cu privire la respectarea cerinţelor legii. Inspectorii pot cere accesul la Informaţiile de Produs Cosmetic pentru a fi consultate împreună cu producătorul/persoana responsabilă cu punerea pe piaţă”. În traducere liberă: produsul cosmetic este aruncat pe piaţă direct din laboratoarele firmelor de cosmetice. Nicăieri în UE, deci nici în România, NIMENI nu verifică ce intră pe piaţă. Abia după infiltrarea produsului, în cazul în care se întâmplă ceva şi cineva face o sesizare, produsele devin obiect al controlului. Căci zice la lege: “Controalele se realizează planificat, ca răspuns la incidente sau reclamaţii”. Până atunci însă, adică până când cineva nu păţeşte ceva, NIMENI, dar absolut nimeni nu verifică această piaţă, atât de variată şi prolifică.

Singura autoritate care poate fi sesizată DUPĂ ce se întâmplă ceva este Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului. De asemenea, „testat dermatologic” şi „acest produs nu a fost testat pe animale” rămâne tot la nivelul conştiinţei responsabile a producătorului! Şi gata!