Arheologului dr. Zaharia Covacef - Zizi pentru prieteni - specialist al Muzeului de Istorie şi Arheologie Constanţa vreme de patru decenii, îi place să spună despre sine, nu fără umor, că este „un copil al ţării”. Cercetătorul ştiinţific, una dintre distinsele personalităţi ale arheologiei dobrogene actuale, s-a născut la Botoşani, a fost deportat lângă Brăila, şi-a susţinut doctoratul la Cluj şi se dedică cu o neostenită pasiune cercetării vechii istorii a Dobrogei, în special a cetăţii Capidava, al cărei responsabil ştiinţific este.

Reporter (Rep.): Cum s-a înfiripat pasiunea pentru arheologie?

Zaharia Covacef (Z.C.): Pasiunea pentru arheologie nu a fost chiar de la început, pentru că în liceu aveam o altă pasiune, gimnastica. Liceul l-am făcut la Bucureşti şi, pentru că eram bună la gimnastică, profesoara mea, doamna Ionescu, de la Liceul „Ion Creangă”, m-a înscris la clubul Dinamo. Stăteam la internat şi mergeam la antrenamente seara, după ce se terminau cursurile. Mă selecţionaseră să mă pregătească pentru a fi inclusă în lotul României ce trebuia să participe la Olimpiada de la Roma. Am renunţat, pentru că nu era la modă gimnastica, iar în familie se hotărâse că ajunge câtă gimnastică se face la şcoală.

Rep.: Şi... aţi ales arheologia! Cum s-a produs „scânteia”?

Z. C.: Datorită profesoarei din liceu, doamna Cosma - chiar aşa îi spuneam, nu tovarăşa. Am dat admitere la Facultatea de Istorie din Bucureşti, constând în două probe eliminatorii, scrise - limba şi literatura română şi istoria României şi alte trei, la oral: limba şi literatura română, istoria României şi istoria universală. Acum, doar duci dosarul şi intri la facultate. Am studiat timp de cinci ani cu profesori deosebit de buni, nume mari în istoria şi arheologia României: Emil Condurachi, Iorgu Stoian, Ion Nestor, Ion Berciu, Achim Popescu - care a fost singurul nostru egiptolog. Lista e lungă, dacă ar fi să-i enumăr pe toţi profesorii, pentru că se făcea, în primii trei ani, istorie veche, medie şi modernă, iar abia din anul al III-lea se alegeau specializările. Şi... aici apare o altă curiozitate. Deşi mi-au plăcut istoria, arheologia, dintr-un conflict cu unul dintre marii noştri profesori, nu m-am înscris la Arheologie, ci la secţia de Arhivistică, unde mi-am descoperit o altă pasiune: paleografia româno-chirilică, motiv pentru care, la înfiinţarea Facultăţii de Istorie a Universităţii „Ovidius”, am fost invitată să susţin cursuri de paleografie româno-chirilică. Am avut profesori mari, am făcut cursuri extraordinare de heraldică, genealogie, cronologie... Profesorul Emil Vârtosu a rămas surprins că, de foarte mulţi ani, nu a mai venit cineva să ceară lucrare de paleografie.

Rep. : Ce aţi făcut după absolvire?

Z. C. : După terminarea facultăţii, am ales să educ viitorul patriei, undeva la ţară, în satul Nisipari. Am stat doi ani acolo, când un accident personal m-a determinat să renunţ la a face naveta. Am vrut să merg la Arhivele Statului, dar nu s-a putut şi atunci am venit la Muzeul de Arheologie, la domnul Vasile Canarache, de faţă fiind şi Adrian Rădulescu - două personalităţi ale arheologiei şi muzeografiei dobrogene. În cele din urmă, m-au acceptat, m-au lăsat mult timp doar să mă plimb prin muzeu, să cunosc bine piesele şi abia apoi am fost numită „îndrumător cu studii superioare”. (Va urma.)