Concret, sec, cinic chiar, la asta se rezumă proiectul de act normativ privind Strategia naţională în domeniu până în 2020: nu avem bani să ne creştem copiii fără familii! Dincolo de cuvintele mari şi expresiile pompoase - „Creşterea performanţelor sistemului de promovare şi protecţie a drepturilor copiilor trebuie urmărită în condiţiile unei limitări severe a resurselor publice, acestea fiind semnificativ mai scăzute în România” -, aceasta este realitatea cruntă şi tristă: nu sunt bani pentru copii, nici pentru cei ce abia intră în centrele de plasament, nici pentru cei aflaţi deja în plasament maternal, nici pentru cei care, în mod tragic, dar natural, împlinesc 18 ani şi se trezesc în afara sistemului, în lume, fără niciun ajutor, fără niciun sprijin sau consiliere. Majoritatea numelor lor se regăsesc în buletinele de presă ale Poliţiei.

Potrivit unui proiect al Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice (MMFPSPV), pus în dezbatere publică ieri, aflăm că mărirea performanţelor sistemului de promovare şi protecţie a drepturilor copiilor trebuie urmărită în condiţiile unei limitări severe a resurselor publice, acestea fiind semnificativ mai scăzute în România, cu aproximativ zece puncte procentuale sub media europeană, raportat la PIB. Deci avem bani foarte puţini şi nu putem deveni mai performanţi în a ne proteja copiii. Mai aflăm că în septembrie 2013 aveam 22.124 copii protejaţi în servicii de tip rezidenţial, centre de plasament publice şi private şi că „este de aşteptat ca efectele crizei economice asupra familiilor cele mai vulnerabile şi lipsa unui sistem eficient de prevenire a separării copilului de familie să pună presiuni asupra sistemului de protecţie specială a copilului“. Tot în proiect se arată că „majoritatea copiilor din sistemul de protecţie de tip rezidenţial au 14 - 17 ani, urmaţi de cei de 10 - 13 ani. Tinerii care părăsesc sistemul de protecţie specială după împlinirea vârstei de 18 ani reprezintă o categorie vulnerabilă, expusă riscului de excluziune socială din cauza disponibilităţii reduse a serviciilor de dezvoltare a deprinderilor de viaţă independentă. Lipsiţi de sprijinul familiei şi fără deprinderile necesare pentru integrare socio-profesională, aceşti tineri nu beneficiază nici de servicii sociale de consiliere şi asistenţă în găsirea unui loc de muncă sau asigurarea unei locuinţe sociale“. Ni se certifică şi faptul că numărul de angajaţi în sistemul de protecţie a copilului a scăzut dramatic, cu 27% faţă de 2007.

De asemenea, potrivit proiectului, „sistemul de asistenţă socială nu este încă suficient de bine dezvoltat la nivelul întregii ţări pentru a asigura identificarea tuturor cazurilor vulnerabile în comunitate, pentru a le orienta spre forme de suport instituţional, inclusiv financiar, şi pentru a preveni agravarea situaţiilor”. Cu alte cuvinte, habar nu avem câte cazuri concrete de copii cu probleme există în societatea românească. Şi lista continuă. Proiectul se află în dezbatere publică până la 14 februarie. În concluzie? Este nevoie de mulţi bani pentru ca sistemul să funcţioneze cu adevărat! După 14 februarie vom vedea şi rezultatele dezbaterii publice.