Astăzi, colega mea Mirela Stîngă a scris un material calm şi uşor întristat, intitulat “Oare îl merităm pe Brâncuşi?”. Răspunsul, draga şi prea îngăduitoarea mea colegă, este simplu şi împovărător: “NU!”. NU îl merităm pe Brâncuşi, indiferent de timpul în care trăim sau de culoarea culturală în care ne-am vopsit. NU îl merităm pe Brâncuşi pentru că, pur şi simplu, suntem prea români! NU îl merităm pe Brâncuşi pentru că la vârful Ministerului Culturii se află un consilier - Dragoş Neamu pe numele său -, angajat, evident, pe banii noştri, care astăzi glăsuia de zor că el, ca reprezentant al Culturii în România, se chinuie să identifice o „poveste care să reflecte notorietatea sculptorului român”! Dragi cititori consumatori de cultură sau NU, „povestea care să reflecte notorietatea” lui Brâncuşi, în căutarea căreia se află oficialii români, este o miză pierdută din start. Dacă nu au înţeles faptul că Brâncuşi îşi spune povestea prin sine şi prin însăşi opera sa şi modul în care a trăit şi glăsuit, ce caută acolo, la vârful instituţiei? Poate se află în căutarea timpului pierdut şi a Văii Plângerii, în care lucrurile NU se schimbă niciodată, timpul încremeneşte şi oamenii rămân prinşi într-un tablou schematizat al vrăjii. Însă şi mult-temuta Vale a Plângerii se găseşte tot într-o poveste, domnule consilier...

Revenim.

Dragi români, NU vom avea un Muzeu al lui Brâncuşi! Am această presimţire sumbră. Consilierul despre care vă povesteam s-a prins, pe la finalul unui soi de interviu (îl puteţi citi pe Mediafax), că în Muzeul Brâncuşi - din pricina căruia Muzeul de Artă din Tg. Jiu era cât pe ce să dispară - NU au ce să expună. Cum ar veni, indiferent de spaţiul pe care îl vor găsi sau construi - căci consilierul plecat în căutarea poveştii care să reflecte notorietatea lui Brâncuşi are o dublă misiune, să găsească şi spaţiul care să-l găzduiască pe marele creator -, NU au ce să expună acolo deoarece statul român NU a reuşit să cumpere „Cuminţenia pământului”, să recupereze alte opere, să restaureze altele şi tot aşa. Practic, statul român NU a reuşit să facă nimic! Nici măcar să accepte de la Brâncuşi întreaga sa operă, pe care acesta voia să o lase moştenire României. Însă asta este o altă poveste. Dar parcă îi prefer pe comunişti, care, îndoctrinaţi şi suficienţi, l-au respins pe Brâncuşi. Măcar au avut un argument: sculptorul nu se încadra în reglementările „noului proletar de tip nou, multilateral dezvoltat”. Ăştia de astăzi, epigonii, bântuie prin ţară în căutarea unui spaţiu în care NU au ce să expună şi a unei poveşti atât de mari, copleşitoare încât i-a strivit. Le propunem să se dea în spate, mult, mult, până când privirea lor mioapă va cuprinde întregul munte de poveste a lui Brâncuşi. Poate atunci să înţeleagă despre al cui nume discută, treziţi din somnul cel de moarte al conformismului de lucrători angajaţi la stat.

Şi totuşi, dacă tot vom avea un muzeu (?!) şi n-avem ce să expunem în el, Neamu trăieşte cu speranţa sinceră că va primi sprijinul unora dintre cele mai importante instituţii muzeale ale lumii, precum Centre Pompidou din Paris şi The Museum of Modern Art (MoMA) din New York. Este adevărat, acestea se vor înghesui să-i dea lui Neamu operele lui Brâncuşi. Probabil, din ciclul „Ia opera, Neamule”! Şi să nu credeţi că glumim. Oficialul însuşi ne-a liniştit, spunându-ne că se va ocupa el de asta. „Poftiţi în vagoane!”, zice Eugen Ionescu.

Sărmanul Brâncuşi - al cărui nume este inestimabil, cunoscut la nivel mondial nu doar din auzite, cu o valoare imensă de piaţă (26.000.000 de euro a costat o lucrare, adică una bucată lucrare, vândută la o licitaţie) - a ajuns să fie vânturat prin România de slujbaşii noştri penibili de la stat, porniţi pe coclauri în căutarea spaţiului şi a poveştii. Epistemologie curată!

Şi, iniţial, m-am bucurat când am auzit că ministrul tehnocrat al Culturii va fi nepotul lui Tudor Vianu…