„BĂI, POPĂ, UNDE E DUMNEZEU ACUM?” „Deţinuţii erau păziţi cu o voinţă satanică. Oamenii ăia (gardienii - n.r.) erau cu adevărat criminali. Nu ştiu de unde se lăsase peste ei atâta ură. Nu îmi pot imagina de unde au găsit asemenea resorturi de cruzime şi răutate. Fratele meu, pe care l-am iubit şi de care sunt foarte mândru, a fost torturat în permanenţă, să ştiţi. Cea mai grea tortură era cea care lovea în credinţă. Aceia erau, la propriu, oameni fără Dumnezeu. Orice om cu credinţă trăieşte cu sentimentul perpetuu al lui Dumnezeu. Cine nu are credinţă este un om pierdut. Doar aşa îmi pot explica comportamentul acelora. Singurul care ne poate salva este Dumnezeu şi ei tocmai aici loveau. „Băi, popă, unde e Dumnezeu acum?”, îi spuneau. „A fost acuzat că a fost contra regimului. Hm... Oficial, nu a fost acuzat de nimic, nu a fost judecat, nu a fost condamnat. Doar, din când în când, îl luau, îl anchetau şi îi dădeau din nou drumul. Asta era şi cea mai mare teamă a sa: Securitatea. Ăştia îl şantajau: „Nu uita că ai acasă trei fete şi o nevastă”. Cele mai groaznice erau interogatoriile. Te dezumanizau... Cum a putut acest regim să distrugă o naţiune...”, spune, copleşit de tristeţe, Mircea Lembrău. Suferinţa fizică era, adesea, mult mai puţin dureroasă decât cea psihică. „Nu prea mâncau bătaie pe şantiere, ci în beciurile Securităţii. Îi luau la interogatorii pe la 12, 1 noaptea, le puneau ochelari negri, îi duceau într-o cameră, le puneau un reflector în ochi şi le puneau tot felul de întrebări... Până la urmă, tot ei le dictau ce voiau să apară scris, pe hârtii. Şi toate astea deşi tata nu a fost condamnat...”, îşi aminteşte fiica părintelui Lembrău, continuând: „printre deţinuţi erau oameni. Oameni adevăraţi. Domnul Vasilică, sudor, l-a învăţat pe părintele meu meserie şi i-a salvat, astfel, viaţa: „să vii, părinte, să munceşti, că altfel ne pun ăştia pe calea ferată”, spunea. L-a vizitat o dată pe tata după ce s-au eliberat şi aşa l-am cunoscut şi eu”.

„ADMIS, FĂRĂ LOC” Chinurile pe care preotul Lembrău le-a suferit în perioadele repetate de închisoare s-au prelungit şi în viaţa sa întreruptă de familie. Cei de acasă sufereau cumplit în acest sistem în care, dacă ţi se punea eticheta de „deţinut politic”, deveneai un paria, neexistând prea multe posibilităţi de „reabilitare”. Cea mai sigură şansă, neluată niciodată în considerare ca opţiune de membrii familiei Lembrău, era denunţul. Ca parte a procesului de reeducare, pentru a demonstra că eşti cu adevărat „reeducat” şi gata să pui umărul la marea reconstrucţie populară, trebuia să ai la activ măcar un denunţ. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, membrii familiei Lembrău având parte de toţi spinii şi toate greutăţile pe care le poate întâlni un om de-a lungul vieţii. „În ’61, tata a venit acasă. Nu i s-a mai dat post la Sfântul Gheorghe, lucra acasă. Apoi a intrat la Adormirea. Am vrut şi noi să ne înscriem la facultate. Eu m-am dus la Iaşi, la Facultatea de Chimie Industrială, m-au respins din prima. „Admis, fără loc”, au zis. Sora mea a dat la Sport, la Bucureşti, unde a intrat cu 10. Inutil să repet: „Admis, fără loc”, din nou. Cea mică s-a dus la Cluj, la Medicină. Aceeaşi poveste: „Admis, fără loc”. Respingerile se făceau, bineînţeles, pe motive politice şi pentru faptul că eram fiice de deţinut politic. Atunci, tatăl nostru, care suferea cumplit din cauza acestor nedreptăţi şi care s-a simţit vinovat că noi n-am putut deveni oameni, foarte revoltat, s-a dus în audienţă la ministrul Învăţământului de atunci. Acesta a ridicat din umeri şi a spus că nu poate să facă nimic”, îşi aminteşte Tatiana.

ÎN UMBRA SECURITĂŢII În perioada’61 - ’64, preotul Constantin Lembrău a fost închis la Poarta Albă. „În ’64, a ieşit cu decretul şi am intrat într-o viaţă oarecum normală. Noi ne-am făcut un rost în viaţă pictând biserici. Şi în perioadele dintre încarcerări, aceasta era modalitatea prin care reuşeam să ne întreţinem, şi moral, şi financiar, pictând, curăţând, restaurând biserici”, povesteşte Tatiana. „Financiar“ este însă mult spus, deoarece, adesea, cele trei fiice, tatăl şi fratele său, Mircea Lembrău, nu primeau bani, ci cazare şi mâncare. „Toate trei îl ajutam pe tata. Mergeam prin toată ţara, pe unde era nevoie de noi. Am lucrat în toată Dobrogea şi, mai mult, prin Vrancea. „Ochii te-nspăimântă, mâna te ajută. Hai la treabă!”, spunea el atunci când mărimea sau dificultatea lucrărilor pe care le aveam de făcut ne înspăimântau”. „Părintele Iustinian îi ţinea lumina, iar fratele meu restaura. A fost o perioadă spirituală foarte frumoasă”, îşi aminteşte şi Mircea Lembrău, continuând: „Fratele meu a fost printre primii încarceraţi la vremea aceea şi era un preot care slujea cu adevărat credinţa. La vremea aceea pictase deja şi restaurase peste 40 de biserici. Şi făcea asta cu dragoste de Dumnezeu şi de semeni cum n-am mai văzut. De fiecare dată când se întorcea acasă, avea nevoie de o perioadă de recuperare, căci era de nerecunoscut, era pierdut. Când voia să vorbească cu mine, ne retrăgeam într-un beci, adânc, ca să nu audă femeile ce vorbim. El le-a protejat întotdeauna”.

Sentimentul tristeţii covârşitoare şi mutilarea sufletească prin care trecuse părintele Lembrău şi care aveau să-l întovărăşească pe acest nevinovat până la finalul vieţii nu au fost suficiente pentru regim. „Din ’64 până la Revoluţie, deşi era un optimist, un caracter puternic şi căuta să facă atmosferă frumoasă în familie, îi surprindeam tristeţea, după cum v-am spus. Dar nu era doar atât. Avea sentimentul că nu era lăsat în pace, că este urmărit. M-a întrebat o dată dacă am fost la biserică şi dacă am văzut un om înalt, cu balon şi ochelari. Da, tată, l-am văzut. Am senzaţia că mă urmăreşte, a spus. Şi apoi, l-am mai văzut pe acel om de câteva ori”, mărturiseşte Tatiana Lembrău.

COŞBUC ŞI EMINESCU L-AU ÎNTOVĂRĂŞIT DE-A LUNGUL VIEŢII Potrivit preotului Liviu Brânzaş, un alt deţinut politic celebru, care a fost încarcerat la Cavnic, Aiud şi Baia Sprie, „închisorile au fost universităţi dintre cele mai înalte”. Învăţăcel şi, totodată, profesor la o astfel de universitate a fost şi preotul Lembrău. „Întotdeauna când îşi pregătea predicile, avea pe masă cărţile lui Coşbuc şi ale lui Eminescu. Şi slujbele sale, toate, conţineau versuri din marii noştri poeţi. Aceste versuri l-au ajutat mult în închisoare. Acolo, deşi nu avea voie şi putea fi aspru pedepsit, făcea slujbe, alinând spiritele chinuite ale tovarăşilor de celulă, şi îi învăţa să spună „Tatăl Nostru“ când plecau în convoi”, îşi aminteşte fiica cea mare a preotului.

PĂRINTELE, ÎN NEFIINŢĂ „A murit în ’91. Cu câteva luni înainte, spunea că nu se simţea bine: „Tată, inima mea cred că e făcută praf. Prin atâtea am trecut, că n-am mai rezistat”. Şi doctorul i-a spus că are inima slăbită şi l-a rugat să-l lase să-l interneze, chiar cu o zi înainte să moară. A refuzat. S-a prăpădit simplu, aşa cum a trăit, pe 9 ianuarie 1991. După ce a murit el, s-a năruit totul...”, rememorează Tatiana.

După mărturia Tatianei Lembrău:

DESCOPERITORUL PEŞTERII SFÂNTULUI ANDREI „Aflarea grotei „Sf. Andrei” a fost una dintre preocupările preotului Constantin Lembrău şi ale av. Ion Dinu, lăsată ca o continuitate de bunicul meu, pr. Gheorghe Preotescu, în urma vizitei unui călugăr de la muntele Athos, în Adamclisi. Pasionaţi de istoria Dobrogei, pe lângă studierea vestigiilor de la cetate şi a monumentului „Tropaeum Traiani”, au întreprins, timp de trei ani (1940 - 1943), cercetări amănunţite în pădurea Migilet de lângă comuna Ion Corvin, de multe ori cu mari riscuri din cauza animalelor sălbatice, în căutarea grotei. Din studierea cărţilor sfinte vechi, legate de venirea Sf. Apostol Andrei pe meleagurile Scitiei, unul din punctele de referinţă era existenţa unor izvoare în apropierea cărora trebuia să se afle grota; şi aşa a fost. S-au găsit trei izvoare, aşezate în formă de triunghi echilateral, unde veneau să se adape vitele. Într-adevăr, grota era folosită ca adăpost pentru ciobanii care pe timp nefavorabil locuiau împreună cu vitele; în momentul găsirii, grota era părăsită. La iniţiativa preotului Constantin Lembrău şi a av. Ion Dinu, cu sprijinul primarului din Ion Corvin şi al locuitorilor din satul Crângu şi din Ion Corvin, s-a trecut la curăţirea grotei, fără a modifica ceva. S-a înălţat turla deasupra hornului de aerisire şi s-a construit faţada după planurile lui Constantin Lembrău. În vara anului 1944, s-a făcut sfinţirea peşterii „Sf. Andrei” de către ÎPS Chesarie, cu un sobor de preoţi, urmată de o mare serbare câmpenească, organizată de avocatul Ion Dinu cu elevii gimnaziului „Traian” din Adamclisi şi de preotul Constantin Lembrău, la care au participat sătenii din comunele învecinate şi notabilităţile din oraşul Constanţa. Tot atunci s-a sfinţit şi un izvor descoperit la un kilometru de peşteră, căruia i s-a dat numele marelui nostru poet Mihai Eminescu. Din 1947, peştera a fost părăsită până în anul 1990, când, la iniţiativa ÎPS Lucian, s-a început amenajarea peşterii (după fotografiile oferite de mine), devenind ulterior aşezământ monahal. În legătură cu istoricul peşterii „Sf. Apostol Andrei”, pr. lect. univ. Nichita Runcan a publicat o carte, în 1996, intitulată „Sf. Andrei, apostol al lui Iisus Hristos la români”, la care am colaborat cu fotografii şi date cunoscute de mama mea, Cornelia Lembrău. Se preocupă, de asemenea, în continuare, doi preoţi istorici de la Facultatea de Teologie din Constanţa. Am consemnat toate acestea şi le însoţesc cu fotografii ce dovedesc autenticitatea celor relatate de mine”.

Autoarea mulţumeşte pe această cale bibliotecarului Arhiepiscopiei Tomisului, Ionuţ Druche, pentru răbdarea şi ajutorul său nepreţuit, şi Tatianei şi lui Mircea Lembrău, pentru curajul şi deschiderea de care au dat dovadă.