Ceea ce părea un soi de poveste cu “arătarea pisicii” tinde să devină realitate: suspendarea preşedintelui.

Nimeni n-a părut să ia în serios avertismentele USL-ului. Nici chiar preşedintele însuşi care, după cedarea istorică de după moţiunea de cenzură, îşi făcea planuri cum să manevreze pentru a demonstra românilor că puterea a încăput pe mâini nepricepute. De aici şi variatele oferite, între care şi aceea, aparent generoasă, de a demisiona dacă i se împlineşte visul modificării Constituţiei, cu reducerea parlamentului la o singură cameră şi la 300 de deputaţi. Surprinzător, nici iubitele sale servicii secrete nu au reuşit să-l avertizeze asupra unui plan minuţios pus la punct încă de pe la începutul anului şi aplicat acum cu scrupulozitate.

S-a considerat că USL-ul va fi mulţumit să aibă puterea, nemaiobosindu-se să scape de preşedinte, în ideea de a avea o ţintă spre care să-şi arunce periodic săgeţile.

Iată însă că numărătoarea inversă a “Epocii Băsescu” se consumă cu repeziciune. Declanşată de moţiunea de cenzură şi derulată pe etapele numirii lui Ponta, a alegerilor locale şi a demiterii şefilor celor două camere, aceasta se îndreaptă vijelios spre finiş: joi a fost citită cererea, de faţă chiar cu împricinatul, săptămâna viitoare se va vota suspendarea efectivă, iar în maxim o lună “românii” vor fi chemaţi la urne ca să decidă ceea ce pare deja de domeniul inevitabilului.

Aceste suspendări apar ca un soi de blestem ce apasă asupra mandatelor lui Băsescu. În 2007, după doar doi ani de serviciu, în plin conflict cu liberalii lui Tăriceanu, Parlamentul a reuşit să contabilizeze 322 de voturi în favoarea suspendării.

În 2007 însă, situaţia de ansamblu era alta: după doar doi ani, Băsescu nu-şi epuizase creditul pe care i-l acordase populaţia în speranţa că va reuşi să atace frontal corupţia, conform promisiunilor din campanie. Culcându-se pe laurii victoriei parlamentare, liderii partidelor coalizate într-u suspendare n-au avut nici cea mai mică intenţie de a-şi concretiza demersul la nivelul electoratului. Cu viclenia caracteristică, Băsescu a apăsat pe pedala populismului transformând cauza personală într-una generală: cei “322” de agresori aveau ca obiectiv suspendarea demersurilor sale în favoarea curăţirii clasei politice şi a însănătoşirii morale a naţiunii, al cărei campion era el însuşi. Votul zdrobitor în favoarea rămânerii sale la putere a fost, practic, cel care a alimentat copios următoarea sa campanie, de realegere.

În 2012 situaţia este complet diferită. România a trecut prin trei ani de criză decontată de putere pe spinarea populaţiei.

Sub protecţia lui Băsescu, PDL-ul a pus mâna pe toate pârghiile puterii pe care le-a manevrat exclusiv în scopul servirii neruşinate a clientelei proprii. La cârma ţării s-au succedat executive incapabile şi corupte cauţionate de acelaşi preşedinte. Cota de în şeful statului a scăzut până la niveluri de neconceput, iar manifestările ostile ale populaţiei au căpătat forme tot mai active.

La un calcul sumar se poate spune că “epoca Băsescu” se află la asfinţitul său, fiind doar o chestiune de zile până când fotoliul de la Cotroceni va deveni vacant. Este o situaţie unică în democraţia europeană, când un regim este sancţionat de două ori cu moţiuni de cenzură şi cu două suspendări urmate de o demitere.