Retrocedările „cu cîntec” marca „Traian Băsescu”, cum a fost şi cazul „Ciclop”, relatat pe larg de „Telegraf”, au curs pe perioada mandatului de edil-şef al Capitalei. În decembrie 2001, cinci familii de locatari din „zona zero” a Capitalei îl dădeau în judecată pe primarul general al Bucureştilor după ce acesta emisese Decizia nr. 1/20 iunie 2001, prin care retroceda un uriaş imobil, aflat la cîţiva paşi de Senat. Cu disperarea în suflet, cele cinci familii cereau magistraţilor să constate că Băsescu dăduse casa unor persoane care nu dovediseră, în conformitate cu rigorile legii, calitatea de moştenitori ai fostului proprietar al imobilului. Mai mult, într-un raport de constatare întocmit de Serviciul Criminalistic al DGPMB, prin scs. Băhneanu şi sinsp. Toltică, din ianuarie 2006, se menţiona, ca şi concluzie, că „scrisul şi semnătura de pe testamentul olograf pe numele Dumitru Murnu (fostul proprietar al imobilului – n.r.), înregistrat la Tribunalul Ilfov, nu au fost executate de Dumitru Murnu”.

Cazul revendicării fabuloasei averi a aromânului Dumitru Murnu, frate al academicianului George Murnu, conţine particularităţi care îl fac deosebit de vizibil pentru acest tip de speţe. În primul rînd, este vorba de un imobil aflat în „zona zero” a Capitalei, aflat la cîţiva paşi de sediul Guvernului. Cu puţină strădanie, preşedintele Traian Băsescu ar fi putut să se mute aici, ca să nu întîrzie la şedinţele de Guvern favorite. Apoi, Dumitru Murnu, decedat în anul 1941, nu a lăsat moştenitori în urma sa. A lăsat în schimb o avere impresionantă: imobilul cu 12 apartamente din strada Paris nr. 4 din Bucureşti, imobile cu grădini în oraşele Braşov şi Găieşti (cătunul Gura Foii), conac în satul Nuci-Vasilaţi, jud. Călăraşi şi aproape 270 de hectare de teren în judeţele Călăraşi, Dâmboviţa şi Braşov, împrăştiate în localităţile Tunari, Gura Foii, Stroieşti-Bragadiru şi Dârste-Braşov. Apoi, cazul imobilului din strada Paris este unul dintre primele cazuri de revendicare („soluţionat” cu Dispoziţia nr.1/2001) care s-a aflat la Primăria Generală, pe masa de lucru a primarului general Traian Băsescu. Pe scurt, în anul 1992, aceste imobile au fost revendicate de doi pretinşi urmaşi direcţi ai lui Murnu, numiţii Maria Tara şi Radu Câmpeanu. Ei au cerut unei instanţe recunoaşterea calităţii de moştenitori în acest caz. După decesul Mariei Tara, sarcina acaparării averii lui Murnu a fost dusă mai departe de o anume Magdalena Veronica Tara, o individă care se pretindea moştenitoare şi care, la întîlnirea cu ziariştii, se pretindea cu aroganţă şi lider de sindicat jurnalistic. Fiindcă cele 12 apartamente din strada Paris nr. 4 erau ocupate de chiriaşi care doreau cumpărarea lor în conformitate cu dispoziţiile legale, s-a declanşat o luptă furibundă în instanţe împotriva pretinşilor succesori ai defunctului. Ignorînd protestele şi documentele puse la dispoziţia funcţionarilor de aceştia, prin Dispoziţia nr.1 a Primăriei Municipiului Bucureşti, Primăria lui Traian Băsescu a dat familiei Tara imobilul din strada Paris nr. 4 cu o grabă suspectă. Folosindu-se de o copie a unui testament atribuit defunctului (Poliţia a constatat, la un moment dat, că la dosarul succesiunii Murnu nu exista originalul testamentului) şi de un proces-verbal (unde ar fi fost consemnate dispoziţiile testamentare ale defunctului), pretinşii moştenitori au cerut dezbaterea succesiunii lui Murnu Dumitru şi au obţinut în 1992, la Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti Uniunea Natională a Notarilor Publici, un Certificat de moştenitor cu numărul 1572 care a fost folosit în instanţe. Cel puţin în prima fază, instanţele au dat dreptate pretinşilor moştenitori cu toate că semne mari de întrebare privitoare la demersul acestora nu au fost dezlegate. Astfel, s-a amintit Primăriei lui Băsescu că revendicatorii nu au avut testamentul în original de la Murnu, că nu au deţinut titlu de proprietate pe imobil până la momentul naţionalizării şi că, în context, dacă autorii revendicării ar fi fost siguri că au titlu de proprietate pentru un imobil (cel din strada Paris) aflat în litigiu încă din 1992, nu ar mai fi solicitat să îl constate o instanţă judecătorească. De altfel, în acest caz, împotriva fostului şef al notarilor publici (Viorel Mănescu) a fost pusă premergător în mişcare o acţiune penală (sub acuzaţii de fals intelectual), finalizată de procurori cu un NUP rapid, dar şi cu o bizarerie: Mănescu nici măcar nu era chemat pînă la Parchet, semn că procurorii nu au avut vreo “nedumerire”. Apoi, chiriaşii insistau să se verifice riguros dovezile privind gradul de rudenie cu Murnu ale ”moştenitorilor” şi credibilitatea martorilor aduşi de Tara în sprijinul lor. O adresă a Finanţelor Publice Sector 1 din 2003, confirma, de altfel, chiriaşilor, faptul că Fiscul nu deţinea date despre defunctul Murnu şi despre succesorii săi. Şi atunci? Mai mult, într-un raport de constatare întocmit de Serviciul Criminalistic al DGPMB, prin scs. Băhneanu şi sinsp. Toltică (din ianuarie 2006) se menţionează ca şi concluzie că „scrisul şi semnătura de pe testamentul olograf pe numele Dumitru Murnu, înregistrat la Tribunalul Ilfov (dosarul 542/1941) nu au fost executate de Dumitru Murnu, ci au fost probabil executate de aceeaşi persoană care a semnat cererile pe numele Radu Câmpeanu. Contactată, numita Tara şi-a susţinut nervoasă calitatea de moştenitoare în acest caz controversat, susţinută îndeaproape de unii chibiţi din preajma ei, care o îndemnau să-i dea afară pe chiriaşi “cu tancul” (!?). Este firesc ca, în acest caz, locatarii din str. Paris 4 să se considere înşelaţi de statul român, cel care, prin instituţiile sale (Primăria Bucureşti, Prefectura, Uniunea Naţională a Notarilor Publici, Ministerul Afacerilor Externe), a contribuit la agravarea stării de nesiguranţă în care trăiesc, ei riscînd evacuarea după o semnătură a lui Traian Băsescu.