Auzim zilele acestea despre conexiunile viciate dintre stat şi oamenii lui, justiţie şi servicii secrete, via abuzuri şi corupţie. Auzim că „instanţele sunt câmpul tactic al SRI”, că procesele se fac la un pahar de vorbă şi că judecătorii se laudă că „ar fi putut da 30 (de ani – n.r.), dar...”. Mai auzim că şefi ai SRI îşi fac vacanţele prin peisaje exotice pe banii unor firme pe care le-au favorizat pentru a prinde contracte grase cu statul. În tot acest haos apare, ca un numitor comun, Serviciul Român de Informaţii, zis şi SRI, iar substratul tuturor ingredientelor acestui haos consistă în influenţa imensă şi neavenită pe care serviciile secrete o au în vieţile noastre ale tuturor.

Despre SRI se ştiu următoarele lucruri: are o organigramă care face de ruşine marile servicii secrete ale lumii, cu zeci de mii de angajaţi, acoperiţi sau mai la vedere, a ţinut morţiş să fie votat celebrul pachet de legi Big Brother, care ar fi acordat, legal, putere totală serviciului SRI asupra vieţilor tuturor românilor, are un buget în trend ascendent (anul acesta s-ar putea să nu fie aşa) şi a executat mii de mandate de ascultare şi interceptare ilegal, utilizând celebra sintagmă „pe siguranţă naţională”. Ce înseamnă siguranţă naţională, cum validează însăşi Administraţia Prezidenţială abuzurile serviciului, cum se amestecă CSAT în legea penală cu ocolirea Parlamentului, autoritate supremă în materie de legiferare, printr-un act adminstrativ secret, cât de abil a fost întocmită o Adresă a Administraţiei Prezidenţiale în sensul în care eludează aspecte importante, cu privire la modul în care CSAT și-a depășit atribuțiunile cu încălcarea prevederilor legale, atunci când a implicat SRI în activități de cercetare penală – toate acestea au fost analizate de Ovidiu Puţura, fost secretar de stat în Ministerul Justiţiei. Redăm cele mai relevante fragmente din analiza oficialului (sursa evenimentulzilei.ro).

Cum este băgată „corupţia”, deşi încă nu exista, la „siguranţa naţională” – rolul constituţional al Parlamentului, eludat!

„În spaţiul public a apărut Adresa nr. DNS/288 din 16.02.2016, nesecretă, emisă de Administraţia Prezidenţiala şi Adresată Preşedintelui Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, doamna judecător Dana Gîrbovan. Această adresă arată raporturile dintre serviciile de informaţii ale statului cu Justiţia. Vom face o scurtă analiza a acesteia şi vom arăta şi alte câteva activităţi pe care Adresa nu le menţionează.

Principiul care se încearcă a se transmite este că aceste relaţii se realizează exclusiv în exercitarea prerogativelor legale ale CSAT, respectiv Legea nr.415/2002. Totuşi în cadrul adresei se arată fără echivoc că datorită faptului că “elaborarea şi adoptarea Legii nr.51/1991 s-a realizat într-o perioadă incipientă a democraţiei post comuniste, în care corupţia nu căpătase valenţe de fenomen, la nivelul anului 2005, CSAT a integrat problema corupţiei în structura Strategiei de Securitate Naţională”. Din simpla lecturare a acestei aserţiuni observăm deja modul în care se ajustează o lege, respectiv printr-o hotărâre a CSAT. Pe înţelesul tuturor, constatându-se că legea nu e suficient de cuprinzătoare, ea a fost completată printr-o hotărâre administrativă secretă! Pur şi simplu cu eludarea rolului constituţional al Parlamentului, dar şi cu încălcarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor cărora le-au fost restrânse drepturi printr-un act administrativ şi acela secret (mai jos vom face câteva referiri la aceste acte administrative)”, arată Ovidiu Puţura în analiza sa.

Mai mult decât atât, „Adresa arată că “serviciile de informaţii au avut şi au o implicare proactivă în activitatea de identificare, documentare şi contractare a faptelor circumscrise fenomenului corupţiei, respectiv criminalităţii organizate, în conformitate cu art.11 din Legea nr.51/1991”. Trimiterea la art. 11 din lege se referă la comunicarea de informaţii din domeniul securităţii naţionale, doar că potrivit art.3 din Legea 51/1991 sunt prevăzute expres şi exhaustiv care sunt ameninţările la Adresa securităţii naţionale. În plus legea se referă la informaţii şi nu la probe în justiţie şi conform legii ele nu se comunica “justiţiei”, ci organelor de urmărire penală. Exemplificările de colaborare sunt cu atât mai surprinzătoare din punct de vedere legal deoarece ele s-au concretizat chiar şi “în echipe mixte, cu reprezentanţii organelor de urmărire penală, în scopul contracarării riscurilor derivate din derularea unor activităţi cu caracter infracţional”. O astfel de colaborare este în totală contradicţie cu legea deoarece potrivit art.56 şi 57 din Codul de procedura penală urmărirea penală se face de către organele de urmărire penală sau de procuror.

Aşadar nu exista posibilitatea legală ca ofiţeri sau angajaţi ai serviciilor de informaţii să facă parte în orice fel în urmărirea penală. De altfel acest aspect a fost amplu analizat de Curtea Constituţională a României (CCR) prin Decizia nr.51/2016 şi tocmai pentru acest motiv au fost declarate neconstituţionale prev. Art. 142 alin.1 Cod procedura penală”, arată aceeaşi sursă.

SRI a efectuat activităţi de interceptare „în totală contradicţie cu dispoziţiile legale atât ale vechiului cât şi ale noului cod de procedura penală”

Adresa respectivă, emisă la 16.02.2016 nu face nicio referire la alte activităţi efectuate de serviciile de informaţii tot în cursul urmăririi penale, activităţi pe care de altfel SRI le arată în rapoartele de activitate. „Activitatea de interceptare a comunicaţiilor în baza mandatelor emise de instanţele judecătoreşti a fost efectuată de către SRI prin CNIC în totală contradicţie cu dispoziţiile legale atât ale vechiului cât şi ale noului cod de procedura penală. În acest sens, CCR a reţinut prin Decizia nr.51/2016 că nu există nicio reglementare legală care să permită unui alt organism, în afara organelor de cercetare penală, să efectueze activitate de interceptarea a comunicaţiilor. easemenea, Curtea a reţinut că aceasta poate fi făcută doar printr-o normă la nivel de lege, altfel fiind o gravă încălcare a drepturilor omului”, potrivit aceleiaşi surse.

Şi continuă: „Pornind de la competenţele legale ale CSAT şi ale organelor judiciare se impune ca din perspectiva legalităţii şi opozabilității acestora în fața organelor judiciare să precizăm următoarele: hotărârile în discuție nu au rang normativ de lege, nefiind emise de autoritatea legiuitoare, (C.S.A.T. este autoritatea administrativă̆ autonomă̆ investită, cu organizarea şi coordonarea unitară̆ a activităţilor care privesc apărărea ţării şi siguranţa naţională (art.7 din Legea nr.51/1991); hotărârile nu se publică în Monitorul Oficial şi se comunica doar autorităţilor publice şi instituţiilor publice la care se referă şi au caracter secret conform art.12 din Legea nr.415/2002, în acest fel nu este opozabilă altor instituții, organe şi cu atât mai puţin persoanelor fizice; hotărârile sunt date cu încălcarea competenţei CSAT care este stabilită în domeniul securităţii naţionale potrivit art.7 din Legea nr.51/1991, deci nu are nici un fel de atribuții în ce privește sistemul judiciar, în general, și procesul penal, în special. Observăm că suntem în prezenţa unei ingerinţe nelegale în atribuţiile organelor judiciare, preponderent în procesul penal, cu consecinţa obţinerii unor probe nelegale de către o autoritate care nu are niciun fel de atribuţii legale în procesul penal.

Această concluzie este şi cea care rezultă din motivarea Deciziei CCR nr.51/2016 care arată că organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală”, arată oficialul.

Organe de urmărire penală nu înseamnă SRI!

„Curtea arată fără echivoc care sunt organele de urmărire penală printre acestea neregăsindu-se serviciile de informaţii, dar şi faptul că încălcarea normelor legale în ce priveşte organele abilitate să efectueze punerea în executare a mandatului de interceptare are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute. Fiind vorba de o nulitate absolută aceasta poate fi invocată în orice fază a procesului penal deoarece se referă la încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii şi la producerea unor vătămări evidente persoanelor împotriva cărora se efectuează, prin încălcarea unor drepturi fundamentale. Tot Curtea a reținut că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art.30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art.55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art.142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale”, potrivit analizei.

De fapt, este simplu. Nenumăratele comunicate ale DNA se încheiau cu faptul că SRI a sprijinit activitatea operativă a Direcţiei. Aşadar, „raportat la modul de prezentare a activităţii şi colaborării dintre serviciile secrete şi justiţie, aşa cum rezultă în Adresa menţionată întemeiată pe hotărâri administrative fără niciun fundament legal, este explicabilă şi expunerea publică a acestor colaborări, concretizată în numeroase adrese, dar şi comunicate ale DNA şi SRI care au arătat că SRI a sprijinit activitatea de urmărire penală într-o mulţime de dosare penale care nu aveam niciun element de siguranţă naţională. În concluzie, Adresa Administraţiei Prezidenţiale este incompletă referitoare la activităţile pe care serviciile secrete le fac “în sprijinul” justiţiei, dar ce este mai grav, recunoaşte exercitarea unor atribuţii în baza unui act administrativ care completează legea şi ascunde modul nelegal de interferare a acestor activităţi în exercitarea atribuţiilor puterii judecătoreşti care din punct de vedere constituţional trebuie să fie independentă.

Ingerinţa unui organ administrativ, oricare ar fi acesta, în activitatea justiţiei, nu are nici o legătură cu normele legale, cu principiile dreptului penal şi procesual penal sau cu teoria constituţională a separaţiei puterilor în stat. Adresa Administraţiei Prezidenţiale trebuia demult supusă dezbaterii publice, judecătorii acestei ţări trebuiau demult să ia atitudine (nu mă refer la CSM care deşi e garantul independenţei judecătorilor nu a făcut nimic să oprească acest gen de colaborare) atât public prin organizaţiile profesionale, dar mai ales profesional în cadrul judecării dosarelor prin sancţionarea cu mijloacele procedurale a acestui mod de colaborare. Astfel se completau aspecte legate de acest mod de colaborare cu aspecte noi, aşa cum sunt cele menţionate deja în cele de mai sus, iar apoi trebuia legiferat în consecinţă”, încheie fostul demnitar.