Sîmbătă seara, Serbia, o ţară amărîtă din Balcani, a dat o lecţie fotbalistică de ambiţie şi determinare României. Radomir Antici, un antrenor de mare clasă venit de acasă, după patru ani de pauză, s-a dezlănţuit pe stadionul fostului său jucător de la Real Madrid, Gheorghe Hagi. M-a impresionat calitatea publicului din Constanţa. Biletele s-au epuizat în cîteva ore. Pe stadionul copilăriei mele, Farul, totul era un tricolor. Entuziasmul începutului de partidă a dat o lecţie valabilă de patriotism. Sportul este singura cauză care determină renaşterea speranţei în privinţa propriei ţări. În ciuda unui amalgam de experienţe fericite şi nefericite din sportul românesc, la fiecare meci important de fotbal, handbal sau orice altceva observ o explozie de bucurie şi naţionalism bine dozat. Dar în fotbal, sportul cu cea mai mare audienţă, dezămagirile sînt parcă prea dese cînd vorbim de Naţională. Cu toate astea, românul găseşte mereu resurse să-şi exprime entuziast susţinerea. E un mister pentru mine cum îşi autostimulează suporterii naţionalei, indiferent de jocul acesteia, sprijinul necondiţionat la fiecare meci. Poate ar fi trebuit să fie o presiune, o nemulţumire pentru locul ocupat în grupă şi pentru calitatea jocului prestat în ultimele confruntări. Spiritul nostru românesc include un soi de blazare în momentele grele şi de bucurie uşor inconştientă atunci cînd nu e cazul. Nu de puţine ori ne lipseşte o viziune critică şi realistă în privinţa unor aspecte evident nefuncţionale. Fotbalul e doar un pretext în argumentaţia mea, pe fondul lecţiei sîrbeşti pe care am primit-o sîmbătă la Constanţa. Serbia, o ţară greu încercată în ultimii 20 de ani, arătată cu degetul în toată comunitatea internaţională pentru regimul Miloşevici şi asasinatele etnice în războaiele fostei Iugoslavii, este acum într-o situaţie ingrată. Nici pe cal, nici în căruţă, cum zice românul. Mafia sîrbească, stimulată de Miloşevici ca un braţ paramilitar împotriva inamicilor politici şi a duşmanilor croaţi sau bosniaci, şi-a atins apogeul prin asasinarea, în 2003, a primului ministru Zoran Djindjici, o figură providenţială a politicilor reformiste. Actualul preşedinte sîrb, Boris Tadic, care a fost, sîmbătă seara, pe stadionul Farul, este moştenitorul de drept al tînărului politician ucis de mafia sîrbă. Aflată într-o situaţie economică deloc de invidiat, cu o reconstrucţie întîrziată după război, ţinută la porţile UE şi NATO, Serbia este acum ca un invalid lovit de schije, care, întors acasă în cîrje, îşi găseşte locuinţa bombardată, ajuns la mila cartierului pentru supravieţuire. Mîndra Serbie, săracă şi măcinată de gravele ei probleme interne, ne-a dat o lecţie de ambiţie şi determinare. Noi, o ţară cu sacii în căruţă, aflată şi în UE şi în NATO, avem tot ce n-are Serbia. Securitatea naţională garantată, investiţii străine de zeci de miliarde în ultimii patru ani, acces larg la fondurile instituţiilor europene şi internaţionale. Din păcate însă, după 20 de ani de la căderea comunismului, lipsesc aceleaşi lucruri elementare pentru un stat civilizat şi funcţional. Străzi, autostrăzi, spitale, şcoli, grădiniţe. Şi curăţenie, mai ales curăţenie. Speram, în ignoranţa mea, ca o federaţie de fotbal precum cea a României, care învîrte milioane de euro pe an, să fie capabilă de o construcţie performantă, cu un antrenor şi jucători care cîştigă sute de mii, chiar milioane de euro anual. Evident, m-am înşelat. Cea mai mare performanţă a fotbalului românesc, cîştigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986, s-a petrecut într-o perioadă extrem de săracă şi urîtă. Ultimii ani ai regimului Ceauşescu ne-au oferit tot ce putea fi mai urît, ca cetăţeni ai acestei ţări. Doar anii ’50 au fost probabil mult sub anii ‘80. Cu toate astea, nişte români au devenit cei mai buni din Europa. Acum, dezamăgirea este cu atît mai cruntă. Avem tot ce ne trebuie să facem performanţă în orice domeniu, dar nu sîntem capabili. Sînt mici excepţii pe ici, pe colo, care ne arată cît de valabilă e regula. Sîmbătă seara, românii plini de încredere în valorile ţării lor au plecat acasă cu un gust amar. O lecţie pentru optimismul necondiţionat şi pentru toleranţa excesivă la mediocritate la care sîntem prea dispuşi.