În lumina discuţiilor purtate de primul ministru Victor Ponta la Bruxelles, în ultimele două zile, şi în urma unor declaraţii făcute de câţiva lideri europeni cu privire la situaţia actuală din România, majoritatea comentariilor de la Bucureşti au evidenţiat o problemă a statului nostru de drept ce pare greu de rezolvat în momentul de faţă.

Întrebarea de pe buzele tuturor este următoarea: până unde pot merge atribuţiile Curţii Constituţionale şi cât de orbeşte trebuie ascultate, inclusiv puse în practică, hotărârile acestei instanţe supreme, aşa fel încât funcţionarea statului să rămână democratică şi să nu se ajungă la „dictatura CCR”?!? Controversele pe această temă au izbucnit, după cum era de aşteptat, în legătură cu felul în care poate fi demis preşedintele suspendat Traian Băsescu.

Adevărul recunoscut de toţi, indiferent de culoarea politică sau de funcţia publică, respectiv politicieni sau jurnalişti, să zicem, este că, în momentul de faţă, CCR funcţionează ca un fel de a treia cameră a parlamentului, însă cea mai imprtantă, de fapt. Cu alte cuvinte, ceea ce, de pildă, votează favorabil Senatul şi Camera Deputaţilor, poate fi anulat de Curtea Constituţională. Adică 9 judecători contează mai mult decât câteva sute de parlamentari. Altfel spus, partidul care reuşeşte să controleze CCR-ul, cum este cazul PDL- ului acum, are, de fapt, adevărata putere în stat, chiar dacă nu se află la guvernare şi nu are majoritate parlamentară! Vi se pare firesc, normal sau „constituţional”?

Înţeleg asta domnii de la Bruxelles?