Nu este vorba de niciun nou „bileţel roz”, ca acum doi ani şi ceva, dacă nu greşesc, nici de vreun recent scandal de culise petrecut pe scena politică. Pur şi simplu, este vorba despre Caragiale! Aproape toată lumea ştie cît de contemporan pare clasicul literar, prin subiectele pieselor sale, dar vă întrebaţi, probabil, ce legături inedite am mai descoperit între personajele marelui dramaturg şi actualitatea noastră politică? Din păcate pentru modesta mea cultură generală, eu nu am descoperit nimic, în schimb am prins din zbor o idee genială, pe care a lansat-o cineva într-un talk-show, după alegeri. Singurul lucru pe care voi încerca să îl fac va fi acela de a dezvolta în cîteva rînduri scurta analiză pe care am urmărit-o cu mare admiraţie, aşezat în faţa televizorului, acum două seri… S-o luăm pe rînd.

Apropierea „microscopică” între scorul electoral al PSD şi cel al PD-L avanteajează, în mod paradoxal, Partidul Social-Democrat. Dacă victoria PSD-ului ar fi rămas detaşată la circa 6 procente, cum anunţau exit-poll-urile după închiderea urnelor, atunci PNL ar fi fost descurajat de această diferenţă şi ar fi preferat să negocieze cu fostul partener de alianţă. Explicaţia este simplă. Avînd un avans procentual mai rezonabil decît PSD, pretenţiile de a participa la guvernare ale PD-L-ului, într-o nouă coaliţie cu PNL, nu ar fi fost exagerate, în ceea ce priveşte numărul ministerelor revendicate prin algoritm, iar discuţiile despre desemnarea viitorului premier ar fi fost mai calme decît cele cu PSD-ul. În noua situaţie de aproximativă egalitate între PSD şi PD-L, liberalii nu mai au niciun avantaj în viitoarele negocieri cu democrat-liberalii. Pretenţiile viitoare ale PD-L-ului devenind egale cu ale PSD-ului, PNL are o libertate de opţiune mai mare, fără a mai fi descurajat de scorul strivitor al social-democraţilor. Cu alte cuvinte, probabilitatea unei înţelegeri între PSD şi PNL este mai mare acum, decît în cazul în care PSD-ul ar fi avut 6 procente peste PD-L, iar pretenţiile sale de participare în viitorul guvern ar fi fost pe măsura acestei diferenţe.

Singura problemă pe care o generează clasamentul final al recentelor alegeri este, în schimb, complicarea şi chiar prelungirea negocierilor abia începute. Vom asista la un veritabil „negoţ” politicianist, în care unul mai cere, altul mai lasă, unul mai dă, altul mai primeşte, indiferent despre care partide ar fi vorba… Latura neplăcută a acestui „troc” este faptul că el se va face peste capetele alegătorilor, chiar dacă respectă voinţa lor electorală, ce s-a dovedit, totuşi, confuză, motiv pentru care sînt necesare asemenea tratative. Ei bine, în acest punct ajungem la piesa celebră a lui Caragiale şi la ideea genială pe care am prins-o din zbor! Nu este vorba, cum aţi fi tentaţi să credeţi, despre vreo comparaţie facilă între, să zicem, Zoe şi Elena Udrea sau Tipătescu şi Băsescu… Este vorba despre acelaşi tip de atmosferă politicianistă pe care îl provoacă alegerile, descris genial de Caragiale în capodopera „O scrisoare pierdută”. O asemenea tipologie, această atmosferă generală, sînt neschimbate, din epoca scriitorului şi pînă în ziua de astăzi.

Dar frumuseţea ideii este alta! Cine a fost cel mai important contemporan al lui Caragiale, în perioada căruia dramaturgul şi-a scris piesa? Răspuns: Regele Carol I… Toate personajele clasicului literar fac parte din acea lume. Ce ştim noi astăzi despre îndepărtata epocă a lui Carol I? Că a fost o perioadă înfloritoare în care s-au pus bazele României moderne. Istoria consemnează prea puţin, iar oamenii au uitat complet faptul că acum aproape 150 de ani existau jocuri politicianiste şi personaje politice asemănătoare celor de astăzi. Manualele consemnează doar faptul că Regele Carol I a transformat România într-o ţară europeană civilizată, indiferent cu ce preţ şi cu ce oameni.

Cu alte cuvinte, politica văzută „de aproape”, acum, ca şi atunci, seamănă izbitor cu atmosfera din „O scrisoare pierdută”. În schimb, contemplată de la înălţimea istorică a unei întregi epoci, politica se „curăţă” de toate amănuntele groteşti pe care le observi doar dacă eşti prea aproape… Pe măsură ce politica epocii în care trăim noi astăzi, în anul de graţie 2008, după alegeri, va deveni istorie de manual, toate jocurile politicianiste mărunte pe care le vom urmări în zilele următoare vor fi uitate cu desăvîrşire, iar memoria colectivă a românilor îl va confunda pe Băsescu cu Tipătescu, dar va ţine minte spiritul reformator al unei clase politice care a transformat încă o dată România într-o ţară europeană, după 50 de ani de comunism.

Nu doresc să-i scuz pe politicienii contemporani cu o asemenea perspectivă, dar aşa se scrie istoria!