Când, la tine acasă, lupţi cu sărăcia provocată nu doar de criza economică sau financiară, ci şi de incompetenţa unor guverne trecătoare, când ai o sumedenie de griji, de pe o zi pe alta, nu-ţi mai arde să-ţi arunci privirile peste gard, ca să vezi ce se întâmplă în lumea largă. Doar apariţia câte unei situaţii dramatice, indiferent de natura ei, cum au fost cazurile Greciei sau Siriei, mai nou, te fac să te dezmeticeşti, parcă, din stresul tău cotidian şi începi să priveşti şi la suferinţa altora, descoperind că, uneori, poate fi, Doamne fereşte, mai rău decât la tine acasă!

Până la aflarea morţii celor două românce, în masacrul de la Hula, de acum câteva zile, pentru România şi pentru noi, oamenii de rând din această ţară, Siria nu era altceva decât „o situaţie conflictuală sensibilă”, ca să mă exprim ca în rapoartele diplomatice, situaţie reflectată de presa autohtonă mai mult sub forma unor cifre statistice care ascundeau atrocităţile şi dramatismul războiului civil de acolo. Însă, în momentul în care ne-a parvenit vestea masacrării a peste o sută de oameni, dintre care mai mult de jumătate erau copii şi femei, respectiv mame, printre acestea din urmă aflându-se şi cele două românce, atunci, abia atunci pentru unii, problema din Siria a încetat să mai fie o „crimă statistică” şi ne-a implicat emoţional şi pe noi!

Această „letargie” sau „inerţie psihologică” a implicării opiniei publice româneşti este cu mult mai puţin revoltătoare decât strigătoarea la cer indiferenţă a comunităţii internaţionale... A fost „nevoie” să moară în Siria câteva zeci de mii de oameni pentru ca statele lumii civilizate abia să înceapă expulzarea timidă a câtorva ambasadori sirieni, iar măsura este ca o frecţie la un picior de lemn, fiindcă e ca şi când autorităţile de la Damasc împuşcă lumea cu gloanţe de război, însă ONU „se bate” cu flori. Această „anchiloză pacifistă”, reacţiile tardive în astfel de cazuri, ca să nu mai vorbesc de „birocraţia diplomatică şi militară”, cum o numeşte presa, a marilor state occidentale, sunt mai regretabile şi mai condamnabile decât oricând! Nu s-a tras nicio învăţătură din evenimentele asemănătoare petrecute în Egipt, Libia şi Tunisia? Ce mai aşteaptă NATO? Transformarea războiului civil sirian într-un holocaust? Ce păzeşte America, în calitate de „jandarm mondial”?

Situaţia dramatică din Siria dovedeşte din nou încetineala cu care se mişcă întreaga comunitate internaţională, atât cu ocazia unor crize economice sau financiare, cât şi în cazul unor evenimente politice de acest fel. Iar România este mult prea mică pentru a influenţa o problemă atât de mare! La urma urmelor, de ce ne mai numim „lume civilizată”?...