Cînd ajungi să vezi şi să înţelegi drama prin care trece Bucur Braşoveanu, bătrînul bibliotecar constănţean, îi dai dreptate lui Malraux care a spus că “o viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cît o viaţă”. O viaţă de om cu adevărat fascinantă, trăită prin cărţi şi pentru cărţi şi umbrită acum de greutăţile bătrîneţii. Este greu să sintetizezi în cîteva cuvinte existenţa a 94 de ani, toate realizările şi felul în care a ajuns acest om la mila celorlalţi. Cel care a învăţat să dea din puţinul său şi celorlalţi în vremurile grele ale războiului, în temniţele comuniste sau atunci cînd era prigonit de Securitate, trăieşte dezamăgirea de a fi aruncat în stradă chiar de propriul său nepot. Calvarul bătrînului de 94 de ani a început în 2002, cînd Bucur Braşoveanu s-a înţeles cu nepotul său, Nicu Braşoveanu, ca acesta din urmă să se îngrijească de el în ultimii ani de viaţă. Cu promisiunea că va avea un trai aşa cum nici nu a visat, bătrînul s-a învoit şi a semnat actele prin care îi ceda nepotului său apartamentul cu trei camere din zona ICIL. Nu s-a gîndit nicio clipă că o să ajungă mai rău decît în închisorile comuniste.

L-am găsit pe bătrînul Bucur Braşoveanu altfel decît printre cărţi prăfuite şi dornic să ajute vreun student care tocmai îi trecuse pragul bibliotecii. Cu lacrimi în ochi, bătrînul acceptă să vorbească deschis despre ceea ce el numeşte “cea mai mare dezamăgire din viaţa lui”. “Am crezut că fac un bine şi uite unde am ajuns. Fără casă, dormind prin biblioteci şi căutînd dreptate peste tot. Cînd am făcut învoiala eram mai mult mort decît viu, astm bronşic acut şi alte boli care mă ţineau la pat, dar nu cred că situaţia mea l-a impresionat prea tare pe nepotul meu. Nu mi-a dat nici măcar suma de 150 de milioane de lei vechi, bani pe care doream să îi donez fiicei mele bolnave pentru că tot nu îi lăsasem vreo moştenire”, povesteşte dezamăgit Bucur Braşoveanu.

Uitat de prieteni, ajutat de autorităţi

Să fi fost vreo doi ani de linişte în casă, timp în care bătrînul s-a îngrijit mai mult singur, nepotul său neajutîndu-l cu nimic, după care a fost şi mai rău. A văzut că nu se poate înţelege cu Nicu aşa că, luna trecută, bătrînul a apelat la instanţă. Vrînd parcă să mă convingă de justeţea faptelor, bătrînul îmi arată acte peste acte, dar le aruncă apoi pe masa din faţa lui. „Degeaba am aceste hîrtii, instanţa mi-a respins acţiunea. Am drept la apel, dar cine mai crede în dreptate în România? După ce a aflat hotărîrea instanţei, Nicu chiar mi-a spus: Unchiule, ai grijă să nu pierzi şi banii pe care îi mai ai. Asta este gîndirea lui de fost membru al PCR, sindicalist şi colaborator al Miliţiei. S-a înscris chiar şi într-un partid, doar ca să mă impresioneze că are influnţa politică de partea lui”, spune Bucur Braşoveanu. Şi-a căutat dreptatea şi în alte părţi, în speranţa că va reuşi să-şi aducă nepotul la sentimente mai bune. Ba chiar un specialist în protecţie socială l-a vizitat în noul adăpost aranjat în Biblioteca Documentară “Petre Ţuţea”, rămînînd uluit de condiţiile în care vieţuia bătrînul. “Nu se poate locui acolo, în frig şi mucegai. Dar am rămas acolo în loc să mă duc în propria casă, unde riscam să fiu omorît de nepotul meu. Este greu să stai în casă cu un om care te leagă la mîini şi vrea să te trimită la nebuni. Îmi este frică să nu mă omoare”, spune îngrozit bătrînul. Bucur Braşoveanu afirmă că a găsit sprijin doar la autorităţile publice locale. “Atît primarul Radu Mazăre, cît şi preşedintele Consiliului Judeţean, Constantinescu Nicuşor Daniel, au susţinut că trebuie să stau în casa mea şi să mă ocup de bibliotecă”, explică Bucur Braşoveanu.

L-a cunoscut pe Mircea Eliade

Mă simt neputincios să-i dau vreun sfat celui pe care mulţi tineri pasionaţi de istorie şi-l aduc aminte din cărţile despre victimele oprimării comuniste. Încerc doar să îl fac să vorbească despre altceva. Despre viaţa lui, de pildă. Un adevărat roman început în vremea primului război mondial, trecut prin România monarhistă şi anii socialismului utopic, dar care continuă şi în marea democraţie. Bătrînul acceptă. Începe să vorbească şi îmi spune că ziua lui este mai bună acum. Îşi aminteşte de perioada 1942-1944, cînd a luptat la Cotul Donului, a scăpat de ororile războiului, dar nu şi de greutăţi. „În tinereţe am fost legionar, acela era crezul meu de atunci. I-am cunoscut personal pe Corneliu Zelea Codreanu - cred că în perioada 1934-1936 - dar şi pe Horia Sima. Nu pot uita cum l-am cunoscut pe Mircea Eliade, în timpul alegerilor din 1937, cînd marele filozof candida din partea Partidului Totul pentru Ţară pentru un loc de deputat în Ialomiţa. A fost o întîlnire pe care nu o voi uita toată viaţa”, povesteşte bătrînul.

20 de ani în temniţele comuniste

Din vorbă-n vorbă, am ajuns şi la anii petrecuţi în temniţă. Tocmai se terminase războiul, comuniştii ajunseseră la putere, iar Bucur Braşoveanu trebuia să plătească pentru trecutul său legionar. “Prima lor grijă a fost să înceapă epurarea intelectualităţii şi a celor care au fost împotriva lor. Am fost arestat în 1948 şi a trimis din închisoare în închisoare. De la Slobozia, am ajuns în temniţele din Rahova, Jilava, Ploieşti, Gherla şi Aiud. În această ultimă închisoare l-am cunoscut pe Petre Ţuţea.. Am fost şi la Canal, l-am întîlnit pe Corneliu Coposu şi alţi fruntaşi ţărănişti”, mai povesteşte Braşoveanu. Şi-a acceptat încă o dată destinul şi a trecut peste cei 20 de ani de puşcărie. Fără ură, dar cu siguranţă mult mai închis în sinea lui. După 1964 a trebuit să reînveţe să trăiască în societatea multilateral dezvoltată de atunci. Nu i-a fost deloc uşor. L-au ajutat învăţăturile primite în puşcărie, astfel că Bucur Braşoveanu a reuşit să-şi cîştige existenţa ca zidar şi tîmplar. “Pot spune că a fost o perioadă destul de frumoasă din viaţa mea. M-a ajutat să înţeleg mai bine viaţa, m-a făcut să trec mai uşor peste faptul că eram hărţuit permanent de Securitate. Aşa a fost să fie, nu se putea altfel”, spune ca pentru sine bătrînul.

Profesiunea mea, cultura

Dar a venit şi Revoluţia. Iar bătrînul Braşoveanu nu-şi credea ochilor că jugul celor 50 de ani de asuprire fusese spulberat. “Nu mi-a venit să cred că eram liberi. Atunci m-am apucat de meseria mea, cărţile. Am publicat patru cărţi - Tinereţe fără bătrîneţe, Vinovat de prea multă iubire, Cazul Biblioteca Petre Ţuţea şi Lumini care nu se sting, dar şi două reviste. Am continuat să îmi ajut semenii şi le-am adus şi un omagiu celor dispăruţi din familia mea. După ce am ridicat mai multe fîntîni şi am ajutat din puţinul meu familiile nevoiaşe, am ridicat şapte cruci pentru familie şi eroi ai neamului”. Priveşte la viaţa sa cu multă detaşare, dar crede că mai sînt multe lucruri pe care nu le-a făcut. “Din momentul în care am ieşit din închisoare, m-am gîndit doar la ce mi-a spus Petre Ţuţea. Că trebuie să ridic o biserică sau o şcoală. Nu am reuşit nici una, nici alta, dar măcar am ridicat o bibliotecă. Cu asta m-am ocupat o viaţă, cu cărţile şi tot aşa vreau să mor. Dacă îmi ajută Dumnezeu, banii strînşi îi voi investi tot în bibliotecă. Vreau ca oamenii să se bucure de ce am lăsat în urma mea”, încheie bătrînul bibliotecar.