Potopul care s-a abătut asupra nordului României în această vară mi-a adus aminte de inundaţiile din 1970 şi 1975, de pe vremea comunismului. Atunci a fost realizat şi un film documentar antologic, intitulat „Apa, ca un bivol negru”. După trei decenii şi mai bine, în plin capitalism românesc, apa a devenit un… „bivol politic”!

Pe vremea lui Ceauşescu, dezastrul a fost mult mai mare, cu peste un milion de hectare inundate, zeci de mii de case distruse şi cîteva sute de mii de sinistraţi. La acea epocă, manipularea presei, controlată de cenzura comunistă, funcţiona exact invers decît astăzi. Numărul morţilor n-a fost cunoscut niciodată exact, iar efectele dezastrelor din 1970 şi 1975 au fost minimalizate, ca să nu se producă stări de nemulţumire şi chiar revoltă populară. Dimpotrivă, acum, presa scrisă şi televiziunile transformă tragedia fiecărui sinistrat într-o telenovelă, fiindcă nefericirile altora ridică tirajele şi audienţele, aducînd mai mulţi bani din publicitate. Acest cinism capitalist este preţul libertăţii de expresie din ziua de azi.

Dar problema este încă mai parşivă! Asemenea evenimente sau calamităţi oferă prilejul destul de rar al unei extraordinare vizibilităţi la nivel naţional, cu efecte electorale pe termen scurt sau mediu de care liderii politici încearcă să profite la maximum. Aşa se face că primii care şi-au expus imaginea publică de salvatori în faţa reporterilor au fost, desigur, neîmpăcaţii Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu! Ca de obicei, preşedintele i-a luat-o înainte premierului… Tot ca de obicei, a plouat cu promisiuni de rezolvare a problemelor cît mai repede posibil, în condiţiile în care unii sinistraţi au primit o jumătate de litru de apă şi un pachet cu biscuiţi. Cu asemenea gesturi poţi încerca, dacă ai puţin noroc, să intri în Rai, dar nu în Parlament. Amintiţi-vă ce a păţit Gigi Becali, care a construit case la Vadu Roşca acum doi ani, dar a fost votat în acel sat, la alegerile locale (e vorba de partidul său, desigur!) de numai doi alegători…

Totuşi, miza politică a viiturilor actuale rămîne intactă, căci sînt mai puţin de şase luni pînă la alegerile parlamentare, iar efectele psihologice s-ar putea face simţite la votul viitor. Premierul are pîinea şi cuţitul în mînă, căci poate pune în mişcare toată maşinăria guvernamentală, sperînd astfel să obţină un scor electoral mai bun pentru PNL, cum s-a întîmplat şi cu pensiile. Băsescu nu-l are decât pe Flutur, la Suceava, plus cîţiva primari locali, ceea ce dezavantajează PD-L. De altfel, şi PSD-ul s-a repezit pe teren cu cîţiva fruntaşi.

În schimb, n-am auzit pe nimeni, în afară de sinistraţi, spunînd că, de 15 ani încoace, se inundă cam aceleaşi zone, pe rînd, iar promisiunile de construire a digurilor au rămas vorbe goale! Sulfina Barbu, fostul ministru al Mediului, se laudă că a pus la punct un program de măsuri care ar fi trebuit continuat, indiferent cine s-ar fi aflat la putere. Nimeni nu-şi recunoaşte răspunderea şi toţi au soluţii salvatoare. Asta este România lui „dacă” şi lui „parcă”, în care viiturile au devenit „politice”, iar uraganele de pe urma încălzirii globale vor fi, cu siguranţă, „electorale”.