Ioan Gyuri Pascu, un „one-man show” extrem de apreciat, le-a oferit constănţenilor ocazia de a îl vedea în ipostaze de solist, instrumentist, comediant, dansator, recitator şi chiar tenor, fiind, sâmbătă seară, protagonistul unui super-recital în Amethyst Music Club din cadrul Millenium Business Center. Pascu i-a avut alături pe scenă pe membrii trupei sale - The Blue Workers, Teo Boar şi Vlady Cnejevici, dar şi pe amfitrionul serii, excepţionalul percuţionist constănţean Corneliu Stroe. Mâine, Gyuri Pascu va juca pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor în spectacolul „Tache, Ianke şi Cadîr”, de Victor Ioan Popa, programat la ora 19.00. Astăzi, puteţi citi un interviu incitant, oferit în exclusivitate de Ioan Gyuri Pascu pentru cotidianul „Telegraf”, în care artistul polivalent mărturiseşte, în stilul propriu, ce provocări există în lumea artistică, în care deţine o impresionantă carieră, şi îşi prezintă viziunea complexă despre locul teatrului în societatea actuală.

Reporter (R.): Cântaţi jazz, blues, rock, folk, folclor, muzică clasică. Cum aţi descrie propriul stil muzical?

Ioan Gyuri Pascu (I.G.P.): Nu am un stil anume, nu m-am oprit într-un singur gen muzical. Se întâmplă chiar ca în timpul unei singure piese să am mai multe stiluri. O dată, lucram cu un basist care s-a dus să studieze în America şi care i-a arătat un cântec de-al meu profesorului său. Acela i-a spus: „Prietenul tău (n.r. - Gyuri) a stricat patru melodii într-o singură piesă”. Nu înţelegea.

R.: Sunteţi o persoană foarte cunoscută. Cum reuşiţi să staţi departe de scandalurile şi intrigile lumii mondene?

I.G.P.: Nu mă afectează acest fenomen. Eu nu sunt monden! Oricât de departe aş sta, ei tot scriu prostii despre mine. M-au sunat mai demult nişte paparazzi şi le-am explicat că nu mai dau interviuri tabloidelor, iar ei au modificat informaţia asfel încât lumea a crezut că o să mor şi că e ultimul interviu. Prostii! Totul are un preţ şi se va întoarce împotriva lor.

R.: Credeţi că digitalizarea a permis prostiei, banalului să sugrume arta?

I.G.P.: Nu neapărat. Asta se întâmpla oricum. Digitalizarea îţi oferă acces nelimitat la informaţii. Pe vremea lui Ceauşescu, era un trend să îţi cumperi cărţi pe sub mână. Acum totul e la îndemână, permiţând ignoranţei să se instaleze.

R: Constănţenii vor veni, marţi, să vă vadă în spectacolul „Tache, Ianche şi Cadîr”. Cum şi când aţi ajuns în pielea turcului Cadîr?

I.G.P.: Simplu, m-au chemat colegii actori cu care am jucat în piese de Caragiale, acum vreo trei ani. Am jucat atunci, iar acum suntem din nou în turneu. Pentru mine, niciun personaj nu mi se pare greu, pentru că nu lucrez eu la el, ci las personajul să mă îmbrace dinăuntru. Mă gândesc la Cadîr şi sunt Cadîr. Mie mi se oferă personaje exotice.

R.: Maestrul Beligan a ajuns în Cartea Recordurilor datorită longevităţii carierei sale. Ce părere aveţi despre această performanţă?

I.G.P.: Mă bucur! Să-i dea Dumnezeu sănătate. Eu de când am avut ochi şi minte îmi aduc aminte de el. L-am cunoscut şi am fost măgulit de aprecierea lui, când am colaborat cu Teatrul „Metropolis“. Asemenea oameni au influenţat mai multe generaţii.

R.: Dacă tot aţi pomenit de generaţii, vă întreb cu ce este diferit teatrul românesc actual de cel din deceniile trecute?

I.G.P.: După ’90, în România s-a instalat o criză de limbaj care mai există şi astăzi, când omul a devenit foarte liber. În anii comunismului totul era o parabolă, prin ascunderea sensurilor, pentru a nu fi cenzuraţi. Era o luptă constructivă. După dispariţia cenzurii, oamenii au fost absorbiţi de această libertate, astfel încât au dezbrăcat şi cuvintele, şi actorii.

R.: Ce îi trebuie teatrului să redevină un prim reper cultural şi social?

I.G.P.: Teatrul este şi acum o forţă şi îşi revine pe propriul făgaş. Eu nu pot să dau o reţetă. Eu mi-am scos verbul „a trebui” din cap. Dacă întrebaţi alte persoane, fiecare va avea o părere proprie. Pentru mine, teatrul este o stare interioară comunicată de actor. Mie nu-mi plac spectacolele în care iese în evidenţă regizorul şi nu actorul. Regizorul trebuie să fie ca un antrenor care scoate untul din actor.

R.: Cum vedeţi viitorul teatrului în contextul modern, în era globalizării şi în momentul în care totul se întâmplă pe Facebook?

I.G.P.: Sincer să vă spun, eu nici nu am cont de Facebook. Pentru mine nu contează viitorul. Prezentul creează viitorul. Trecutul şi viitorul sunt irelevante pentru mine. Prezentul teatrului este unul normal, aşa cum e firesc, şi cu mocirlă, dar şi cu lumină.

R.: Cinematografia este o industrie-colos, teatrul e mai mult o nişă culturală. Cum poate reuşi teatrul să câştige teren?

I.G.P.: Sunt două lucruri diferite. În teatru sunt importante limbajul corpului, vocea. Chiar dacă piesa e aceeaşi, spectacolul iese diferit, pe viu. Eu iubesc şi respect totuşi filmul, un domeniu în care am lucrat cel mai puţin, dar nu e timpul pierdut...

R.: Credeţi în rolul filmului de a schimba societatea, de a o revoluţiona?

I.G.P.: Totul schimbă societatea! Orice zâmbet, orice gest urât din care cineva învaţă, absolut totul schimbă societatea. Singurul panaceu care vindecă societatea şi în care cred este iubirea. Când lumea va afla ce este iubirea şi va renunţa la frică, nu vom mai avea războaie sau boli, iar arta va fi OK. Cât timp există frică, ură, invidie, egoism, societatea va avea de suferit, filmul şi teatrul vor avea de suferit. Actorii şi regizorii sunt foarte invidioşi şi egoişti. E o lume în care colegii nu se iubesc şi nu se bucură de reuşite comune, trăgând în jos munca tuturor. Schimbarea va veni în mod natural. Încă nu ştim când. Vom vedea!