Creştinii îl sărbătoresc vineri pe Sfântul Ilie, considerat cel care aduce ploaia pe pământ

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte vineri pe Sfântul Ilie Tesviteanul, celebrat drept făcător de minuni şi aducător de ploi în perioadă de secetă.

Sfântul Ilie a venit pe lume cu peste 800 de ani i. Hr., în ţinutul Tesvi din Galaad, într-o familie de preoţi, într-o perioadă în care iudeii se închinau idolilor şi zeilor străini, pe vremea împăratului Ahab. Se spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc şi, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi, scrie News.ro.

Obiceiuri şi tradiţii

De ziua Sfântului Ilie, oamenii nu lucrau, pentru a nu cădea grindina, şi nu mâncau mere, pentru ca grindina să nu fie de mărimea acestora. Tot în această zi, femeile mergeau la biserică şi dădeau pomană pentru morţi din roadele gospodăriei. În dimineaţa acestei zile se culeg plante de leac, în special busuioc, care sunt puse apoi la uscat, iar femeile duc busuioc la biserică pentru a fi sfinţit după care, întoarse acasă, îl pun pe foc, iar cenuşa rezultată o folosesc în scopuri terapeutice.

De Sfântul Ilie, românii îşi amintesc şi de sufletele morţilor, în special de sufletele copiilor morţi. Femeile chemau copiii străini sub un măr, pe care îl scuturau şi dădeau de pomană merele căzute. Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea morţilor (Moşii de Sant-Ilie), iar la casele gospodarilor sunt organizate praznice.

De Sfântul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea albinelor. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbaţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ajutaţi de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele şi vecinii invitaţi la acest moment festiv, gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu ţuica îndulcită cu miere. Masa festivă avea menirea de a asigura belşugul apicultorilor.

Sant-Ilie marchează şi miezul verii pastorale, dată la care le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soţiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.