Dacă pe afişul festivalului elveţian se aflau, în 2006, mai multe nume româneşti, printre care Ruxandra Zenide, autoarea unui titlu, Ryna, cu care concura la Cel mai bun film elveţian, în acest an prezenţa noastră este de mai mică întindere, dar nu lipsită de relevanţă. Am văzut, aşadar, Offset, un film germano-român, turnat la Bucureşti după un scenariu de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu. În distribuţie sînt şi cîţiva actori români, dar capul de afiş rămîne Răzvan Vasilescu.

Scenariul propune o lume atroce, la intersecţia iubirii nebune, fanatice, cu dorinţa de libertate şi de evadare a oricărei femei care visează la căsnicie, la familie, la independenţă. Greul acestei povestiri aparent banale este lăsat pe seama a doi actori remarcabili. Îl voi menţiona, în primul rînd, pe mai sus numitul Răzvan Vasilescu. Aici el se află în formula care-i vine ca o mănuşă, de dur sentimental, de bărbat orgolios şi autoritar, care nu ştie să accepte înfrîngerile, hotărît cu orice preţ să nu piardă. Actorul joacă un director de tipografie care, aducînd o maşină offset din Germania, are nevoie de asistenţă tehnică. Cel trimis, un tînăr, Stefan Fischer, îi fură amanta, care-i este şi secretară. Personajul fetei, pe nume Brînduşa Herghelegiu, este interpretat de Ana Maria Lara, de aplaudat pentru nuanţele de cinism, ca şi pentru modul de a-şi reprima sentimente reale, copleşită de amorul ei ilicit, incapabilă să evadeze dintr-o ecuaţie sentimentală ameţitoare. Regizorul nu se decide cum să-şi construiască filmul, ca o parodie, ca o satiră, ca un film de dragoste. De aici, anumite derapaje, ca să nu mai vorbim de faptul că acceptă prea uşor clişee demult depăşite, legate de imaginea unui Bucureşti insalubru, filmat fără discernămînt, iar nu o dată, sacrificîndu-şi personajele de dragul decorului.

Filmul are valoarea unui revelator, ca spaţiu al întîlnirii mai multor culturi. Se vorbeşte româna, dar şi germana şi franceza, iar personajele par să fi depăşit teama de aceste bariere. Limbajul gesturilor spectaculoase convine, totuşi, regizorului, care-şi expune personajul la două situaţii limită, între atîtea alte momente tensionate, unde protocolul se metamorfozează într-o dispută subterană menită să anuleze contractul marital al fetei. Inginerul Iorga, alintat Nicu de către soţie, mîngîiat de iubită cu Nini, ba îşi taie mîinile voind să convingă de lipsa de calitate a unei culori, ba ia pistolul şi joacă un fel de farsă a sinuciderii, mai mult ca să-i sperie pe părinţii lui Ştefan, şi pe el însuşi, spre a o lăsa astfel pe Brînduşa în concupiscenţa, de nesoluţionat, a unei vieţuiri adulterine, la dispoziţia satrapului local.

Filmul mai are şi alţi actori români în distribuţie. Mă voi referi însă în mod special la Valentin Plătăreanu, care este tatăl Anei Maria Lara, jucîndu-şi aici propriul rol. Spectatorii mai în vîrstă şi-l reamintesc, desigur, de pe scena Teatrului de Comedie ca şi din filmele în care a apărut înainte de plecarea din ţară.

De subliniat, aşadar, lărgirea spectrului participării româneşti la un festival internaţional. Avem aici un scenariu semnat de doi autori din noua generaţie, o actriţă afirmată în lumea cinematografică mondială, Ana Maria Lara, un extraordinar actor de cinema, de asemenea român, Răzvan Vasilescu, un memento cu Valentin Plătăreanu şi un Bucureşti uşor caricatural, inadecvat substanţei narative sugerate de materialul dramaturgic.