Biblioteca Judeţeană „Ioan N. Roman” şi Studioul de spectacole speciale Sonar au celebrat, ieri, personalitatea şi creaţia lui Nichita Stănescu, în mijlocul cărţilor şi al unui public tânăr cu drag de poezie. Spectacolul omagial „Eu, Nichita... Acest simun care plânge”, dedicat „poetului nepereche”, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la naşterea sa (31 martie 1933), a avut loc într-un spaţiu special, în Sala „Liliana Lazia”, cea care, până pe 31 martie 2011 - ultima zi a vieţii sale - a fost directorul BJ.

G. Eugen-Doinaru şi Maria Tîlvan au fost, pentru elevii clasei a IX-a de la Liceul Teoretic „George Călinescu”, Nichita Stănescu şi Dora Stănescu. Ei au dialogat poetic, pentru a demonstra că poezia de dragoste sălăşluieşte în universul casnic la fel de bine ca în filele cărţilor. Intervenţiile muzicale ale Marianei Butnaru, cu vocea suavă şi cântecele sale „şoptite”, de dragoste, au potenţat inefabilul iubirii.

„Dispariţia prematură a lui Nichita a pus necesara distanţă în timp, încât o receptare mai aproape de adevărul literar şi istoric este la îndemâna noastră. Nu aveam cum, ca noi, Studioul de spectacole speciale, să nu includem în repertoriul nostru un asemenea spectacol, „Eu, Nichita... Acest simun care plânge”. Am jucat şi vom mai juca acest spectacol, chiar şi duminică, de ziua de naştere a lui Nichita, la Mangalia, la Librăria „Mihai Eminescu” şi probabil îl vom mai juca în decembrie, când îl comemorăm pe Nichita”, a spus G. Eugen-Doinaru, coordonatorul Sonar-ului.

OMUL CĂRUIA I-AU CRESCUT ARIPI „În urmă cu zece ani, apărea un articol extrem de defăimător la adresa lui Nichita, în care autorul cerea ca opera poetului să fie strânsă în paginile unui buletin, iar restul din opera lui să fie ars. Era o nedreptate imensă. Articolul acesta a avut rolul să-i incite pe cei care iubesc poezia şi în general pe autorii români să iasă din tipul acela de conştiinţă de... statuie”, a spus omul de cultură Mircea Pânzaru, care s-a numărat printre invitaţii speciali ai evenimentului.

Mircea Pânzaru a continuat: „De obicei, procedăm în felul următor: recunoaştem valoarea unui autor, îl aşezăm pe soclu şi din clipa în care devine statuie, nu îi mai aducem altceva decât osanele Aceasta este o altă formă de a declara moartea unui autor, care nu mai este viu, deoarece nu-l mai pui în discuţie. Cum s-a întâmplat cu Eminescu (...). Cam aşa s-a întâmplat şi cu Nichita. Încă din timpul vieţii, s-a creat o legendă, iar legenda s-a dus şi dincolo de moarte. Despre Nichita nu mai puteai să rosteşti niciun cuvânt defăimător. Acum, vine o mai dreaptă judecată făcută de tinerele generaţii, care nu mai vorbesc despre statui, vorbesc despre omul Nichita, dar despre omul căruia i-au crescut aripi, pentru că el a vorbit într-o limbă cu adevărat deosebită, limba poezească”.