De când s-a lansat povestea biografică a flăcării violet, omul brichetă se bagă singur în seamă. Chiar şi atunci când nu este întrebat, vorbeşte de capul lui! Cum s-ar spune, îşi dă singur importanţă. De când a ajuns în fruntea unor miniştri, promovaţi după cum a tunat şi a fulgerat, face caz de scăpăriciul său personal, pozând în marele viril politic al Guvernului. Din când în când, ca să demonstreze opiniei publice ce tare este el în materie de pază şi prevenirea incendiilor, se aprinde la mai toate şedinţele de lucru. Pentru că există un dezacord total între cuvântările domniei sale şi declaraţiile subordonaţilor, omul brichetă este pus adeseori în situaţii jenante. Fie flacăra sa violet abia pâlpâie, fie nu are argumente la capătul conductei de gaz metan, fie este incoerent în declaraţii. Când se aprinde, ca să fie vizibil, omul brichetă se saltă pe vârfuri ca o balerină uitată în picaj de partenerul său de scenă. De foarte multe ori, în astfel de situaţii de un comic involuntar, dar savuros, omul brichetă produce mai mult fum decât flacăra violet. De altfel, pentru că nu m-am aflat niciodată în preajma sa, nici nu ştiu dacă este chiar atât de violet pe cât se spune. După doctrină şi apucături, este clar portocaliu. Omul brichetă suferă de piatră. Nu neapărat la rinichi, ca în cazul muritorilor de rând, ci la aprinzătorul de partid, fără de care nu poate să funcţioneze. După cum spuneam, produce mai mult zgomot şi fum. De pildă, promite mărirea salariilor cadrelor didactice, cu un procent aberant, după care se lasă cu scântei, dacă este să luăm în calcul reacţia celor fraieriţi în trecuta campanie electorală. De fiecare dată, după astfel de acţiuni, se ascunde în spatele unei perdele de fum. Chestia cu flacăra violet, cum că ar fi producătoare de minuni, este o poveste de doi lei. Încercând să-i imite pe deschizătorii olimpiadelor sportive, personajul nostru defilează adeseori cu bricheta pe post de făclie fumegândă. În mod normal, dacă instituţiile statului ar funcţiona corect, dumnealui ar trebui amendat drastic pentru poluarea mediului înconjurător. Ca să nu mai spun că acoliţii săi merită să fie sancţionaţi pentru incompetenţă… Când partidul îi cere să facă pe modestul, pentru a nu pierde contactul electoral cu anumite clase sociale, omul brichetă îşi atribuie diverse identităţi sau biografii. Dacă, în calitatea sa de demnitar al statului, poposeşte într-un cartier de săraci, invocă legăturile sale de sânge cu fetiţa cu chibrituri. Ca să nu fie acuzat că s-a dezis de opincă, face demonstraţii la minut cu coasa. Atenţie la ţurloaie! În momentele de criză prin care trece ţara în prezent, personajul nostru intenţionează să folosească bricheta din dotare pe post de pipa păcii. Speră dumnealui ca, prin această modalitate, jucându-se cu focul, sindicatele să facă pipi noaptea în pat şi, în acest mod, să se compromită definitiv şi irecuperabil în faţa celor ce muncesc.