În politică, omul cotcodac este cunoscut ca fiind un permanent generator de gălăgie şi sursă sigură de apă de ploaie. Faţă de alte personaje de tot râsul, din cauza cărora te apucă plânsul, omul cotcodac este deosebit de sonor. Când bate apa în piuă, una dintre preocupările sale de bază, produce un zgomot infernal. De altfel, datorită contribuţiilor sale inestimabile din ultima vreme, producţia naţională de apă de ploaie a crescut semnificativ, dovadă starea naţiunii... E drept, de la o vreme încoace, omul cotcodac s-a retras în propriul său cuibar şi a renunţat la cotcodăceala zilnică de altădată. Conform unor surse, s-a dedicat plenar sforăriilor din culise. De altfel, specialitatea lui de bază. În diverse momente ale istoriei contemporane, pe care el se laudă că a construit-o din temelii, este clopotar. Pe înţelesul tuturor, trage clopotele ca să rămână la Putere. Ca să nu fie obligat să achite notele de plată restante, e musai să rămână în cărţi. Altfel, e bun de plată. Când e prea groasă, pentru că dumnealui obişnuieşte des să sară calul (cu mânere), omul cotcodac îşi ascunde ciocul în propriul său penaj. Chiar şi în aceste condiţii, nu-i tace pliscul. Dacă simte că s-a mai domolit furtuna, scoate capul de la cutie. Dumnealui i s-a făcut poftă de un discurs în Parlamentul României, un loc special amenajat pentru cotcodăceli de tot felul. La începutul carierei sale politice, când tot ce zbura era comestibil, confunda înalta tribună a Parlamentului cu gardul propriei case. Pe atunci, pentru că aşa a fost potriveala istoriei, se dădea cocoş. Cele mai multe dintre epitetele cu care am fost ”alintaţi” îşi au izvorul în acea perioadă de adânci prefaceri istovitoare. Practic, ciumpalacii, viermii şi beţivii populari au fost botezaţi prin prisma gândirii opace a omului cotcodac. După aceea, epitetele cu pricina au fost preluate şi dezvoltate de susţinătorii înfumuraţi ai omului cotcodac. Cu un tupeu bine consolidat, ortacii omului cotcodac şi-au adus şi ei contribuţia inestimabilă la catalogarea amărăştenilor drept... beţivi. E limpede că merg cu toţii pe mâna omului cotcodac şi, din acest motiv, îşi permit absolut orice! Unii ciumpalaci politici, ca să ne exprimăm şi noi în acelaşi registru, se uită la omul cotcodac ca la ”tătuca”. Îi sorb fiecare cotcodăcit în parte. Vibrează, ca un ecou, după fiecare ameninţare formulată la adresa duşmanului de clasă. Se ştie, duşmanul de clasă este cel care dă în fabrici şi uzine. Dai în mine, bre? Dai în fabrici şi uzine. Ascultă, n-o să-ţi fie bine! Ca să-şi menţină imaculată imunitatea, omul cotcodac s-a făcut frate cu omul guguştiuc, oarecum mai arogant... Dincolo de penajul caracteristic serviciilor speciale, omul guguştiuc poate fi uşor identificat după ochii albaştri din dotare... A nu se confunda cu cele două prune care consfinţesc simbolul ţuicii de Piteşti