Omul cravată este un reprezentant de seamă al grandomanilor din urbea noastră. Nu pentru că are cravată, ci pentru modul cum o poartă. Parcă zici că ar atîrna în ştreang! Ăsta merge cu ştreangul după el! Parcă ar fi un spînzurat ambulant. Pentru că toată viaţa a cules ce pică, se dă în vînt după cravata în picăţele. Uneori, în funcţie de unghiul din care priveşti, cravata pare a fi o prelungire a limbii sale naturale. De aceea, că doar ştiţi cum este lumea, foarte mulţi spun despre el că are limba ca lopata. Omul cu cravata te ia cu lopata! Sigur, în astfel de ipostaze, mai ales atunci cînd mănîncă ciorbă, limba şi cravata ating împreună duşumeaua. Face ochii cît sarmaua şi poartă cravata precum bidineaua. Deşi este destul de tînăr, poartă cravata precum activiştii de odinioară. Cu îngîmfare, ca şi cum ar avea în permanenţă o chiftea în gît. Zemos. Capul sus, nările umflate, bale la gură, pentru că e supărat, nasul pe sus, vocabular adecvat privirilor aruncate de sus… Reproduc una dintre replicile lui preferate. “Adicătelea, băi, tu ştii cine sînt eu? Bîşti.” De la “bîşti” i se trage aprinderea. Din cauza greutăţii nodului de la cravată, mers puţin crăcănat şi adus din spate. Ca Postelnicu. Dacă strigi la el “Să trăiţi”, îi sare cravata pînă în tavan. E mare şi tare. Chiar dacă a fost retrogradat din funcţie în Primărie, omul cravată se înnoadă singur cu ifose şi bulbuci. Se împleteşte cu mîna lui ca un coş de nuiele. Ce face omul cu mîna lui… E neîntrecut la mîini îndemînatice. În materie de cravată, nu-l doboară nimeni la proba doi pe faţă, doi pe dos, eu sînt mare boss. Din lipsă de acţiuni civice şi sociale, s-a dedicat cu trup şi suflet cravatei. Cu suflet, atunci cînd se sufocă singur cu noduri marinăreşti. Cu trup, atunci cînd încearcă să se agaţe de un capăt de ţeavă. Cînd bagă nodul cravatei prin nări, în încercarea de a face un opt, cifra lui limită, se strofoacă şi se schimbă la faţă, trecînd de pe roşu pe galben, ca la semafoarele rapide. În astfel de momente halucinante, lumea este convinsă că individul vrea să se spînzure. Unii cred că face parte dintr-o sectă sinucigaşă a funcţionarilor publici. Toate momentele din viaţa omului cravată sînt solemne. Ca atare, chiar şi atunci cînd trage apa la WC, dumnealui poartă cravată. La el, trasul apei se face după un ceremonial bine pus la punct. Muzică de fanfară, pionieri cu flori, poezii patriotice private, baloane, prezentaţi onorul, la dreaptaaaa! Şi pe tron stă tot cu cravată. De altfel, în acele momente, simte pe deplin cum îl furnică rolul conducător. Într-o vreme, cînd tăia frunze la cîini, întreaga suflare canină din oraş se simţea flatată. Toţi patrupezii din mediul urban se lăudau că sînt hrăniţi de un… domn! Mare domn, mare caracter! Cînd se frige cu ciorbă, omul cravată scoate iaurt pe nări în loc de flăcări. Cînd îl strînge cravata, din cauza excesului de noduri în papură pe care le pune adversarilor, tuşeşte direct în supă. Sigur, în astfel de situaţii, stropeşte pe toată lumea la grămadă, motiv pentru care se spune că ar fi stropitor de meserie…