Am citit aproape toate editorialele sau articolele care s-au publicat în presa centrală, a doua zi după instalarea lui Barack Obama la Casa Albă. Cel mai realist mi s-a părut textul semnat de Cristian Tudor Popescu, deşi răzbătea printre rîndurile scrise de CTP un entuziasm ce nu îl caracterizează pe veşnic încruntatul ziarist. Am să încerc şi eu să-mi spun punctul de vedere, foarte pe scurt, deoarece am fost martorii unui eveniment memorabil, pe care nici un gazetar nu-l poate trece cu vederea.

Pe 20 ianuarie, am stat pironit în faţa televizorului pînă noaptea, tîrziu. Am urmărit ceremonia hollywoodiană de peste ocean cu oarecare emoţie şi cu multă nostalgie. De ce? Pentru că mi-am amintit de nopţile friguroase ale anilor 70-80, cînd stăteam cu aparatul de radio deschis şi ascultam, în transmisiune directă, aceeaşi ceremonie prezidenţială americană, prezentată de „Europa Liberă”. În România acelor ani sumbri, când ne era frig, foame şi frică, absolut nimeni nu îndrăznea nici măcar să viseze că vom scăpa de comunism într-o bună zi şi vom putea privi la televizor ceea ce, pe atunci, ascultam doar la radio, într-o transmisiune pe unde scurte bruiată de serviciile speciale ale Securităţii… Iată că acea zi, totuşi, a venit, dar pentru unii dintre noi, bunici, părinţi, alte rude sau prieteni, din păcate a fost prea tîrziu! Acum, după două decenii de la prăbuşirea comunismului românesc, mi-am adus aminte de toţi cei care i-au aşteptat pe americani în România vreme de patruzeci de ani, fără să mai apuce fericita zi…

Nu ştiu cît de prezenţi sînt astăzi americanii în ţara noastră, însă ştiu sigur cît de importantă a rămas America pentru întreaga lume. Dar interesul mondial faţă de instalarea celui de al 44-lea preşedinte al SUA la Washington a fost cu atît mai mare cu cît este vorba, după cum bine ştiţi, de o premieră istorică. În plină criză financiară şi economică mondială, criză pornită chiar de pe faimoasa Wall Street, afro-americanul Barack Obama a devenit „omul providenţial” al întregii planete! Nu ştiu cît va reuşi el să facă din tot ce şi-a propus, pentru că, la rîndul său, şi el este prizonierul de lux al unui formidabil sistem administrativ şi birocratic, dar nici nu mă preocupă acest lucru acum. Habar n-am dacă va fi mai bine pentru România, cît timp se va afla Obama la Casa Albă, însă nimeni nu poate face un pronostic exact… Ceea ce, în schimb, ştiu sigur, împreună cu milioane de oameni din întreaga lume care simt la fel, este faptul că primul preşedinte de culoare al Statelor Unite crede sincer în tot ceea ce spune, iar acest amănunt îl deosebeşte fundamental de majoritatea politicienilor contemporani! Obama îţi dă senzaţia fermă că ipocrizia sau viclenia îi sînt cu totul străine şi că nu cunoaşte faimosul „dublu limbaj” politicianist. Indiferent dacă va avea succes sau va eşua lamentabil, el va rămîne o figură la fel de proeminentă, deoarece a ştiut să umple de speranţă inimile oamenilor de pe toate continentele şi ne-a făcut pe toţi să visăm frumos.

În 1963, legendarul Martin Luther King rostea, la „Lincoln Memorial”, celebrul discurs „I have a dream”… Iată că, acum, visul i s-a împlinit chiar şi postum, aşa după cum s-a împlinit şi visul nesperat al românilor de a scăpa de comunism! Oare, vom avea şi noi parte vreodată, aici, în România, de un „om providenţial” la fel de sincer?