Persoanele optimiste evită mai bine angoasele şi stresul, însă prezintă probabilităţi mari de a nu recunoaşte riscurile impuse de un anumit lucru şi de a acţiona în consecinţă, acest fenomen fiind rezultatul unei disfuncţii a lobilor frontali ai creierului. Cercetătorii Universităţii College din Londra au dorit să înţeleagă de ce optimiştii se încăpăţânează să ţină cont doar de informaţiile care vin în sprijinul punctului lor de vedere. În acest sens, au ales 19 voluntari pentru un experiment în timpul căruia acestora le-a fost evaluată activitatea creierului, cu ajutorul imagisticii prin rezonanţă magnetică funcţională.

Voluntarilor li s-a cerut să estimeze probabilitatea ca o serie întreagă de evenimente - de la neplăcute la catastrofale - să li se întâmple chiar lor: furt de maşină, concediere, diagnosticare cu maladia Parkinson, cancer etc. După o scurtă pauză, în timp ce se aflau tot în tomograf, voluntarilor li s-au comunicat estimările reale. După ce au fost scoşi din tomograf, voluntarilor li s-a cerut să estimeze, din nou, probabilitatea ca evenimentele menţionate mai sus să li se întâmple. Totodată, voluntarii au completat un chestionar menit să evalueze gradul lor de optimism. Cercetătorii au stabilit că, după ce au fost informaţi despre nivelul de risc real, voluntarii şi-au modificat estimările numai dacă riscul era mai mic decât evaluaseră iniţial. De exemplu, dacă au estimat riscul de cancer la 40% şi riscul real era de 30%, voluntarii aveau tendinţa de a spune la a doua estimare că acesta era, în medie, de 32%. Dar, dacă iniţial au spus 10%, puţini dintre voluntari şi-au modificat răspunsul. ”Cu cât suntem mai optimişti, cu atât sunt mai puţine şanse de a fi influenţaţi de informaţiile negative privind viitorul”, a concluzionat Tali Sharot, unul dintre autorii studiului.

Cercetătorii britanici au detectat o activitate crescută în lobii frontali ai creierului, zonă asociată cu controlul emoţional, de fiecare dată când voluntarii constatau că realitatea este mai satisfăcătoare decât credeau. Acest lucru înseamnă că noua informaţie este înregistrată şi persoana ţine cont de ea. În schimb, când realitatea este mai sumbră decât supoziţiile lor, optimiştii manifestă cea mai slabă activitate în această zonă a creierului, care ignoră noile date. Acest optimism care ”orbeşte” ajută la evitarea unui stres inutil, dar are şi riscurile lui. Poate face ca persoana respectivă să nu îşi ia nişte măsuri de precauţie, de exemplu, în ceea ce priveşte relaţiile sexuale protejate sau economiile necesare după ieşirea la pensie. Numeroşi experţi estimează că această criză financiară care a apărut în anul 2008 a fost accelerată de analişti prea optimişti, care au supraestimat performanţa valorilor şi au neglijat dovezile contrarii.

UN PAS PÂNĂ LA CREDULITATE Un grad prea mare de naivitate poate fi un simptom al unei boli mintale. ”Dacă o persoană începe să se comporte bizar şi nu mai poate înţelege sarcasmul şi minciuna, atunci este momentul să consulte un specialist, pentru că există riscul să sufere de Alzheimer sau o altă formă de demenţă”, este de părere neuropsihologul Katherine Rankin. Împreună cu echipa sa de cercetători de la Universitatea din California, profesorul Rankin a observat 175 de persoane în timp ce urmăreau filme scurte în care se purtau conversaţii. La sfârşitul vizionării, participanţii au fost rugaţi să spună dacă au identificat vreun indiciu al minciunii în limbajul sau mimica celor din videoclipuri. Jumătate dintre participanţi sufereau de o formă sau alta de demenţă, iar aceştia au avut dificultăţi în a deosebi ironia sau minciuna de adevăr.

Cercetătorii americani au explicat legătura dintre fenomene, spunând că acest lucru se produce din cauza faptului că atât boala Alzheimer, cât şi alte forme de demenţă afectează lobii frontali ai creierului, cei responsabili cu autocontrolul şi judecata. Corelând rezultatele obţinute în urma studiului cu imagini RMN, cercetătorii au putut demonstra că testul arătase adevărul. Participanţilor care prezentau deteriorări la nivelul lobilor frontali le-a fost aproape imposibil să identifice sarcasmul. Cu toate acestea, bolnavii de Alzheimer s-au descurcat mai bine decît cei ce sufereau de demenţă frontotemporală. Deşi demenţa frontotemporală afectează doar 5% dintre bolnavii de demenţă, ea tinde să se manifeste mai devreme, în jurul vârstei de 40 de ani.