GERMENII VIEŢII O echipă de oameni de ştiinţă din Japonia a uimit comunitatea ştiinţifică internaţională, sugerând că impactul cu asteroidul ”vinovat” de dispariţia dinozaurilor ar fi putut răspândi viaţa de pe Pământ în Univers. Acum 65 de milioane de ani, un asteroid cu diametrul de circa zece kilometri a izbit Pământul şi a pus capăt domniei de 165 de milioane de ani a dinozaurilor. Acum, cercetătorii de la Universitatea Kyoto Sangyo din Japonia susţin că au aflat unde au ajuns o parte din aceste fragmente de rocă. Aşa se face că şi-au concentrat eforturile asupra unor bucăţi de roci ce au avut posibilitatea de a ajunge în locuri din galaxie ce ar favoriza apariţia vieţii. Pe lista cercetătorilor au ajuns planete şi sateliţi naturali despre care se presupune că au apă, precum satelitul lui Jupiter, Europa, satelitul lui Saturn, Enceladus şi exoplanetele asemănătoare cu Pământul. În urma calculelor s-a constatat că numărul de fragmente de rocă şi gheaţă care ar fi putut ajunge pe Enceladus a fost egal cu cel aterizat pe Lună, cam o sută de milioane de fragmente. Cu toate acestea, cea mai mare parte din fragmente a pătruns în spaţiul interstelar.

Cam 1.000 de bucăţi de rocă terestră au ajuns în sistemul stelei roşiei pitice numite Gliese 581, unde cel puţin şase planete au fost identificate ca potenţial prielnice vieţii. Gliese 581 este situată la 20,3 ani lumină de Pământ, ceea ce înseamnă că, pentru a ajunge acolo, rocile ar fi trebuit să călătorească aproape un milion de ani. Oamenii de ştiinţă nu ştiu dacă viaţa microbiană ar putea supravieţui unei astfel de călătorii prin spaţiu, dar susţin că încă există o posibilitate ca viaţa de pe Pământ să fi ajuns până acolo. Pornind de la această premisă, echipa a calculat cât de mult timp ar fi trebuit să călătorească rocile pentru a împrăştia viaţa terestră în întreaga galaxie. Astfel, s-a constatat că ar fi nevoie de o mie de miliarde pentru a acoperi volumul Căii Lactee, care are o vechime de doar 10-13 miliarde de ani. Deşi este puţin probabil ca microbii să supravieţuiască mii de ani în spaţiu, există, totuşi, unii membri ai micii comunităţi care au potenţialul de a trece peste această sarcină. De exemplu, grupul de microorganisme numite extremofile are capacitatea de a supravieţui în condiţii extreme, făcând faţă temperaturilor foarte scăzute sau ridicate, cât şi radiaţiilor şi acidităţii.

UN CERC VICIOS Alte întrebări despre climă şi mediul înconjurător au devenit importante în contextul schimbărilor climatice care ne afectează viaţa. Suprafaţa Oceanului Arctic s-ar putea afla la originea emisiilor de metan, un important gaz cu efect de seră. Cu ocazia mai multor misiuni, cercetătorii au măsurat concentraţiile atmosferice de metan din teritoriile arctice de până la 82 de grade latitudine nordică. Oamenii de ştiinţă au constatat concentraţii importante de metan în apropiere de suprafaţa oceanului, în special în zonele în care apar bucăţi de gheaţă. Astfel, printr-un mecanism până acum necunoscut, apele de la suprafaţa Oceanului Arctic ar putea reprezenta o sursă importantă de metan, potenţial sensibil la schimbările înregistrate la nivelul suprafeţei îngheţate a mării, au explicat autorii studiului coordonat de Eric Kort, de la Institutul de Tehnologie din California (Caltech). Savanţii au constatat deja că metanul, captiv vreme de milioane de ani în permafrostul din Siberia şi din America de Nord, evadează din sol când temperaturile cresc. Acesta contribuie astfel la încălzirea globală, care generează, la rândul ei, ca într-un cerc vicios, o eliberare suplimentară de metan în atmosferă.

Concentraţiile de metan de la suprafaţa apei oceanice din zonele nordice sunt asemănătoare celor de pe coastele Siberiei Orientale, în urma unei eroziuni a permafrostului. Este pentru prima dată când s-a stabilit o contribuţie directă a metanului provenind din oceane, nu de pe continent, la latitudinile arctice, la încălzirea globală. Mecanismul nu a fost deocamdată clarificat. Potrivit oamenilor de ştiinţă, este improbabil ca acest gaz să fi fost emis de sedimentele de pe platoul continental. În schimb, este posibil ca el să provină din anumiţi microbi (metanogeni) de la suprafaţa oceanului. Metanul este cel mai important gaz cu efect de seră după CO2. Concentraţiile sale din atmosferă sunt relativ scăzute însă metanul este de 20 de ori mai eficient decât gazul carbonic în ceea ce priveşte captarea căldurii solare. Concentraţiile de metan au crescut rapid, odată cu industrializarea care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, după care a urmat o perioadă de relativă stabilitate în anii \'90, urmată recent de o nouă creştere.