Nu ştiu dacă şi anul acesta Oscarul va fi doar „politically correct”, cum a fost în anii trecuţi, sau va premia cu adevărat valoarea, aşa cum aşteptăm, sperăm, ne dorim noi, cei aflaţi în postura de spectatori mai mult sau mai puţin avizaţi. Înclin să cred că nu, din păcate. Lista principalelor filme favorite este scurtă. Şi, din ciclul „unde sunt Avatar-ul şi Django-ul de altădată”, aş adăuga: săracă în subiecte, imaginaţie şi... artă. Când vreau să văd un film, vreau să asist, în fapt, la o poveste, vreau să decupez din cotidianul propriu timpul subiectiv al acelui film, întru îmbogăţirea sau doar relaxarea spiritului. Povestea, spusă, filmată şi redată bine, cu fantezie, estetic, care să dea frâu liber imaginaţiei şi să pună în mişcare „micuţele celule cenuşii”, trebuie să lase în urmă ceva, o concluzie, un zâmbet, o lacrimă, într-un cuvânt - „trăire”. Pentru toate celelalte s-a inventat filmul documentar. Ei bine, patru dintre cele opt filme considerate de către sindicate a fi „de Oscar” sunt „based on a true story”, adică „povestea” cuiva, ca şi când asistăm la decadenţa şi moartea imaginaţiei şi a fanteziei. Dacă ar fi să mă exprim pretenţios, aş zice că s-a operat o redimensionare dezechilibrată a semanticii fenomenologiei cinematografice în detrimentul artei. Dacă lăsăm pretenţiile la o parte, aş zice doar atât: la Hollywood bântuie acum o epidemie de „based on a true story”, care a molipsit regizorii şi producătorii şi care este livrată lumii întregi de marea industrie ca fiind reţeta de succes a acestui timp. Nici cine-verite-ul n-a rezistat multă vreme şi s-a retras de pe piaţă în zona de nişă, aşa că mai avem o speranţă. Telenovelele însă... rezistă! Nu ştiu sigur dacă şi „Whiplash“ se înscrie în această listă, a cazurilor reale, ridicând numărul filmelor de acest fel la 5. Nici nu cred că este important în fapt. Dacă jumătate dintre Oscaruri simt nevoia să fie „reale”, „The Grand Budapest Hotel” are fantezie cât pentru toate celelalte. Dar să le luăm pe rând.

„THE GRAND BUDAPEST HOTEL“ Filmul m-a dus cu gândul la o piesă de teatru ale cărei decoruri cu unghiuri perfecte sunt mutate în studio, în funcţie de situaţie, într-o dinamică susţinută, foarte bine controlată, ca un soi de teatru turcesc de umbre, supradimensionat şi viu. Un film de o demenţă imagistică cum n-am mai văzut demult, o ficţiune sensibilă şi foarte bine încastrată în intenţia regizorală, doar „bine” rezolvat (fără superlative aici), cu personaje gândite estetic şi realizate prin decupaj, însă redate magistral înţelegerii publicului, într-o superbă combinaţie de burlesc, tristeţe, filosofie, macabru, grotesc şi comedie neagră. „The Grand Budapest Hote“ merită, doar prin comparaţie cu celelalte, Oscarul.

„BIRDMAN“ La fel şi „Birdman“ (aici doar din auzite, căci nu am reuşit să-l văd încă), însă textura cinematografică aleasă de regizor şi tehnicile abordate par să-l recomande prin vocile unor critici nu neapărat consacraţi, dar în care am încredere... estetică.

„SELMA“ Un film făcut „la cererea timpurilor”, cu un subiect îndelung exploatat, cu discursuri de „şcoală de băieţi”, o adevărată „perlă neagră”, evident, făcut după un caz real, corect realizat, dar doar atât. Nici pe departe nu merită să intre pe lista scurtă a unui Oscar ideal. Dar este şi, cel mai probabil, va şi câştiga ceva... de dragul lui „politically correct”.

„BOYHOOD“ N-am văzut, doar am citit despre el. Recunosc, există un dram de atracţie în „a fost filmat timp de 12 ani”. În general, reacţiile nu sunt tocmai entuziaste. Dar, până nu văd, nu mă pronunţ.

„THE IMITATION GAME“ Un scenariu inspirat, cu dialoguri expresive şi amuzante, poveste bună (deh, caz real!), actori buni (Benedict Cumberbatch, care face un Alan Turing în stil Sherlock Holmes, şi Keira Knightley...), o poveste care te prinde, dar cam atât. Există o plafonare deranjantă în modalitatea aleasă pentru a reda imagistic povestea şi, de asemenea, o lipsă evidentă de spectaculos la nivel tehnic. De văzut, cu siguranţă! Oscar? N-aş prea zice.

„THE THEORY OF EVERYTHING“ Hm! O abordare simplă şi simplistă a vieţii celebrului Stephen Hawking, cu descoperirea teribilei boli, sacrificiul soţiei sale, relaţia tridimensională a familiei cu profesorul de cor... o dramă previzibilă, cu personaje lineare. Singurul mister: cât va rezista soţia prinsă în conjunctura dramatică a căsniciei cu un bolnav genial, cunoscut la nivel mondial. Chestiune de abordare până la urmă: o părăseşte el. Un film bun? OK. De văzut? Da. Oscar? Nici pe departe.

„AMERICAN SNIPER“ Am tot respectul pentru Clint Eastwood. Şi cam atât aş vrea să spun despre acest film. Dacă ar fi fost făcut în România, am fi zis despre el că este comunist, ceauşist. Dar, pentru că e în America, este despre patriotism. Din păcate, „Lunetistul american“ nu depăşeşte nivelul filmelor de după-amiază, de după „Tânăr şi neliniştit”, unde băiatul cel bun e bun şi cel rău e rău şi binele învinge. Sau, mai degrabă, seamănă cu filmele care trebuie musai să ne demonstreze cât de frumoşi, tari, adevăraţi şi patrioţi până dincolo de înţelegerea raţională a acestei valori sunt soldaţii americani. Nu m-a apucat înrolatul după ce am vizionat filmul, aşa că nu cred că şi-a atins scopul. Oscar? Nicidecum!

„WHIPLASH“ Un film „corect”, şi nu „politically correct”. Bine gândit, jucat, regizat, cu un rol de excepţie pentru J.K. Simmons, jazz de calitate. Trebuie să recunosc că, la un moment dat, filmul se cam transformase în sport sângeros, oarecum justificat regizoral şi, atunci, de acceptat şi pentru spectator. Nesusţinut, din păcate, de actorul principal, Miles Teller („Fantastic Four“). Diferenţa de calibru dintre el şi mult-titratul J.K. Simmons este aproape jenantă. Însă, per total, filmul nu deranjează, ba dimpotrivă. Beneficiază de o filmare, imagine şi montaj de excepţie, o încântare pentru ochi şi minte. Din acest punct de vedere, diferenţa faţă de celelalte filme aflate la startul mondial este covârşitoare. De văzut? Clar! Oscar? Nu de „cel mai bun film”, însă pentru alte categorii cu siguranţă! (va urma)