În primul şi în primul rând, i-au venit ca o mănuşă rolurile de efigii ale istoriei naţionale, precum şi figurile de răzvrătiţi. Pe scenă a fost Avram Iancu, în spectacolul cu acelaşi titlu, după textul lui Lucian Blaga, realizat de Horea Popescu la Naţional, într-o vreme când dramaturgia românească pe teme istorice era la locul ei. Pe marele ecran a dat viaţă lui Horea, în regia lui Mircea Mureşan, dar a fost şi Pantelimon, haiducul din „Dreptate în lanţuri” de Dan Piţa. L-a jucat, cu aplombul său singular, inegalabil, pe Alimandru din „Semnul şarpelui”. Acelaşi Mircea Veroiu i-a oferit rolul Burdea din „Dincolo de pod”. În cele trei western-uri româneşti, semnate de Dan Piţa şi Mircea Veroiu, a fost John Brad, ardeleanul plecat în America, spre a o cuceri şi a-şi face dreptate cu arma în mână.

Ceva din neastâmpărul lui a marcat şi profilul altor personaje. În „Bietul Ioanide”, Dan Piţa l-a distribuit în Gavrilcea, individ plin de spaime, precipitat, temător să privească pe cineva în ochi, îndrăgostit în felul lui prăpăstios de chiar fiica celebrului arhitect, Pica.

UN EMINESCOLOG AL ROSTIRII În cel mai cunoscut şi mai apreciat serial de televiziune de dinainte de 1989, „Un august în flăcări”, a jucat sub bagheta aceluiaşi Dan Piţa, dar şi a lui Alexandru Tatos. Era un „urmărit”, figură de corsar, privire dubioasă, enigmatică, marcată de tensiunea unui strabism amăgitor. Făcea o partitură specială, alături de un Toma Caragiu de neînlocuit. De amintit că, în aceeaşi perioadă, dădea viaţă unui „om al zilelor noastre”, cum se spunea, ilustrând cu simplitate, convingător, ca în tot ce făcea, „O anume fericire”.

Personalitatea lui, complexă, dificil de aşezat într-un tipar, nu poate fi înţeleasă fără componenta recitativă. A fost unul din marii noştri interpreţi de poezie. A cutreierat ţara în lung şi în lat, cu Leopoldina Bălănuţă, Ion Caramitru şi clarinetistul Aurelian Octav Popa, spunând versuri în localităţi îndepărtate de Bucureşti, unde oamenii erau însetaţi de cultură autentică, iar cenzura nu mai avea aceeaşi vigilenţă şi nici eficacitatea percuţiei la comandă.

Era, fără îndoială, un eminescolog al rostirii. Un meditativ şi un introvertit capabil să dea relief sonor geniului eminescian. Şi după 1989 asemenea recitaluri au avut, măcar pentru o vreme, dar deloc surprinzător, asentimentul marelui public. A fost cooptată în grup şi Valeria Seciu.

„TRECUT-AU ANII…”

Ulterior, Ion Caramitru a luat iniţiativa de a continua, într-un grup împuţinat, restrâns, alături de acelaşi Aurelian Octav Popa.

Ovidiu Iuliu Moldovan a coborât din nordul sfârtecat de convulsiile istoriei, de la care încă nu am învăţat să fim destul de atenţi. A descins, cu sufletul deschis - cu pită, slană şi pălincă, dar mai cu seamă încrustat, ca un martir, într-o platoşă a biografiei sale exemplare, înecată în tragism -, la Bucureşti, unde a dat totul, înainte de a fi depus, cu salve de tun, la Cimitirul Bellu, pe Aleea Actorilor.